Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul

La inceputul Postului Mare, Editura Doxologia ne ofera un manual al pocaintei: Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul. De ce spunem: „un manual”? Fiindca, manualele sunt scrise de cei care cunosc in amanunt materia de studiu tratata; fiindca, un incepator are nevoie de un manual, iar cel care, din negrija si delasare a uitat ce a invatat, va citi din nou manualul. Intr-adevar, Sfantul Andrei Criteanul a compus acest Canon, nu din vreun impuls retoric sau literar. Se stie ca, in tinerete, sub presiunile imparatului monotelit Philipikos, Sfantul ierarh Andrei s-a aflat, pentru o scurta perioada, in erezia monotelista. Prin mila lui Dumnezeu s-a intors la Ortodoxie, insa, pocainta sa a fost atat de desavarsita incat a rodit troparele canonului numit de Biserica, cel Mare, in semn de recunoastere a frumusetii sale.

Prin tiparirea Canonului cel Mare, Editura Doxologia vine in intampinarea unor nevoi de ordin duhovnicesc si practic. In ziua de azi cuvantul „pocainta” este un cuvant golit de sens, ba mai mult, a capatat si conotatii peiorative. Deseori vorbim de pocainta, auzim despre ea, dar nu stim ce inseamna. Suntem precum acel dregator etiopian care citea din Sfanta Scriptura dar nu o putea pricepe. „Cum as putea sa inteleg daca nu ma va calauzi cineva?” (Fapte 8, 31). Avea nevoie de un talcuitor, iar Sfantul Apostol Filip i-a fost dascal si botezator. Asa si noi avem nevoie de un mistagog al pocaintei si cine ar putea sa fie mai potrivit decat Sfantul Andrei Criteanul? Asa precum dregatorul etiopian l-a primit in trasura sa pe Apostolul Filip, sa-l lasam pe Sfantul Andrei sa apuce haturile sufletului nostru strunindu-le cu plangerile inimii care cunoaste pocainta: „Marturisescu-Ma Tie, Mantuitorule: pacatuit-am, pacatuit-am Tie fara masura; dar lasa-mi, iarta-mi ca un Indurat” (Cantarea a III-a). El ne va arata ca neputinta noastra poate fi compensata de strapungerea duhului: „Roade vrednice de pocainta nu cere de la mine; ca taria mea intru mine a lipsit. Daruieste-mi inima pururea umilita... ” (Cantarea a IX-a). Sa-l lasam pe Sfantul Andrei Criteanul sa ne arate inaltimea de la care am cazut prin multimea pacatelor: „Patat-am haina trupului meu si am intinat cu totul podoaba cea dupa chipul si dupa asemanarea Ta, Mantuitorule” (Cantarea a II-a), pentru ca, avand in minte nobletea chipului sadit in noi, sa luptam cu curaj impotriva vrajmasului mantuirii noastre pentru a ne invrednici de Sfanta Impartasanie: „Fa-mi mie scaldatoare Sangele cel din coasta Ta... Biserica a castigat pahar coasta Ta cea purtatoare de viata, din care a izvorat noua indoit izvorul iertarii si al cunostintei” (Cantarea a IV-a).

Citind Canonul cel Mare, crestinul afla ce este si cum trebuie sa traiasca o viata de pocainta si de luare aminte. Personajele Vechiului Testament prezente in primele opt cantari sunt ilustrari ale patimilor si caderilor sale. Insa, troparele Cantarii a IX-a vorbesc despre Noul Testament, despre Vestea cea buna, anume, exista un liman al suferintei, exista o implinire a proorociilor si un sens al pocaintei: Invierea lui Hristos. Sa ne folosim de aceasta carte ca de o harta pe drumul pe care il strabatem in Postul cel Mare al vietii de zi cu zi catre o perpetua Inviere a lui Hristos in sufletul nostru.

OPINIA CITITORILOR