Cartile Getilor de Nicolo Zeno (Editie bilingva Italiana - Romana)

 

 

PREFATA EDITORULUI
    BARBARII CEI NOBILI SI MAI VECHI CA ROMANII

    
    Doua abordari ilustre privind istoria getilor
    Am fost surprins sa constat, citind cartea lui Nicolò Zeno,  publicata in anul 1557, cate asemanari  istorice exista in ceea ce priveste istoria getilor, cu  ceea ce a scris dupa trei sute de ani un alt italian, istoricul Carlo Troya.  Mi-am zis ca in mod normal  ar fi trebuit sa-l public intai pe Nicolò Zeno si apoi pe Carlo Troya.  Asa s-ar fi cuvenit din punct de vedere cronologic, dar asta a fost soarta. Cei doi autori italieni au aceleasi puncte de vedere referitoare la identitatea dintre geti si goti sau la rolul covarsitor  al geto-gotilor in desfasurarea evenimentelor istorice care au determinat configurarea etnica a Europei de mai tarziu, de exemplu, dar diferenta dintre ei e mare. Cand scria Carlo Troya,  Europa era deja formata si sursele istorice cumulate ii permiteau autorului sa  afirme  ca arhitectura gotica s-a nascut in zona carpatica si sa contrazica  autoritar ideile preconcepute ale unora.
      Istoria contelui Carlo Troya, monumentala, esentialmente culturala, cu componente de cultura, civilizatie si spiritualitate integrate, scrisa la jumatatea secolului XIX, o perioada framantata de mari probleme nationale pentru Italia,  ne arata un autor cu o empatie speciala pentru geto–goti carora le consacra aproape 3500 de pagini, demonstrand stralucitor, pe langa continuitatea si anvergura europeana a strabunilor nostri, si paternitatea acestora asupra arhitecturii gotice europene. Este un  avocat pro bono  al  neamului romanesc, in ultima instanta. O scurta descriere a caracterului lui Troya este facuta de istoricul francez Charles de Tocqueville care, discutand despre exilati si detinuti, despre stadiul dramatic al inchisorilor supra-aglomerate spune: “Carlo Troya a uitat repede prezentul, in favoarea trecutului; incearca de jumatate de ora sa ne convinga asupra identitatii dacilor, getilor, gotilor si normanzilor pe care noi, oricum nu o contestam. Ce fericit trebuie sa fie acest om – continua Tocqueville – care in astfel de momente mai este capabil sa se intereseze de daci si de goti”(cf. Ana-Maria Moraru, Introducere C. T. Despre Arhitectura gotica).
     Nicolò Zeno este tot un aristocrat, istoric si patriciu venetian, provenit dintr-o straveche familie fondatoare a cetatii venetiene, cu radacini in vremea imparatului Zenon si  a Papei Leon al II-lea. Este un istoric cu spirit enciclopedist  si renascentist al sec. XVI, insa extrem de critic totusi cu mostenirea spirituala greco-latina clasica care, in materie de istorie, sustine el, contine multe inventii, falsuri si capcane. La fel de intransigent este cu izvoarele nationale si in general cu care evoca trecutul. Istoricul Zeno ne previne ca este greu sa intelegi adevarul despre lucrurile antice, mai intai pentru ca  eroul istoriei este de fapt timpul care scoate la suprafata  toate erorile si, in al doilea rand pentru ca izvoarele istorice sunt nationale. ” Nici nu se poate da crezare vreunei natiuni in particular, atrage atentia autorul,(...) pentru ca fiecare natiune, pentru afectiunea demonstrata pentru propriile lucruri si pentru gloria propriilor strabuni, a inventat multe povesti.
 Cea greaca, de exemplu, care desi ultima dintre natiuni in intelegerea stiintelor, se crede prima si afirma ca primele colonii ale lumii au iesit de la greci. Scitii povestesc doar despre  victoriile lor si nu aduc vorba de infrangeri. Egiptenii s-au dezvoltat in timp, dar ei isi pun o dinastie peste alta, doua dinastii sau puteri care sa fi domnit in acelasi timp. Caldeenii si Evreii spun adevarul mai mult decat oricare, doar ca vorbesc numai despre ei si foarte putin despre altii, nefacand astfel lumina in Istorie. Latinii, doar cei din urma, au scris bine si cu fidelitate despre razboaiele din timpurile lor, dar in antichitate, imitandu-i pe Greci, au cazut in multe erori. Francezii si Spaniolii au inventat multe lucruri iar  scriitorii vulgari ai limbii noastre, condusi de placerea stilului, au introdus in scrierile lor multe elemente de fantezie, fara a fi interesati de adevar.”
Aceste avertismente vin din partea unui invatat si a unui calator care a vazut multe, pentru ca Nicolò Zeno este beneficiarul unei biblioteci luxuriante,  care continea cartile a peste 1600 de  scriitori diversi din toate timpurile, al arhivei propriei familii, veche de peste un mileniu, plus al unui numar de izvoare istorice care nu erau la indemana oricui.  Prima noutate a acestei carti este ca Zeno utilizeaza izvoare, neconventionale, anterioare scrierii bibliei
Unul din aceste izvoare este Berosos Caldeeanul care a devenit vestit in vremea lui Alexandru cel Mare, in sec. IV i. Hr.
    Bazat pe o asemenea zestre, Nicolò Zeno proiecteaza o Istorie universala in care o parte considerabila, probabil partea principala, urma sa fie constituita dintr-o  decalogie,  adica zece carti, din care sapte constituie Cartile getilor pe care le publicam in acest volum, restul fiind despre longobarzi, francezi, arabi si veneti care, aflandu-se in afara temei getice, n-au fost incluse     Zeno n-a mai apucat sa-si termine marele proiect. N-a ramas decat decalogia. Subtitlul acesteia este „Despre originea si faptele barbarilor care, veniti din Septentrion, vor distruge imperiul Romei„. Zeno nu poate fi banuit de vreo simpatie fata de barbarii care i-au distrus pe vremuri tara, dar nu este nici partinitor. El  precizeaza din capul locului: “voi aseza povestirea inaintea  judecatii oamenilor; si din toate lucrurile, le voi povesti doar pe cele pe care, prin antica lor origine, le-am considerat  a fi demne de a ramane in memorie”. Atitudinea lui este una detasata fata de evenimentele sau personajele istorice, dar consecventa cu  principiul naratiunii, cu trecerea  timpului, cu constructia epica etc.
    O sa vedem cum aceasta optiune pentru povestire deriva in primul rand dintr-o cunoastere a intregului tablou istoric. Aceasta este prima impresie care se degaja din lectura istoriei lui Zeno. In orice moment ne-am afla, simultan cu povestirea autorul „vede“,  de fapt, totul. Am putea spune ca stiind foarte multa istorie, Zeno isi permite s-o transforme in povestire. Este un povestitor cu foarte multe pareri; despicand si urmarind firul istoriei, al eroilor, intamplarilor si evenimentelor, rezuma la un moment dat situatia ca sa poata relua firul.
    Ca istoric, el impinge genealogia getilor in timpurile biblice, asa cum au facut nordicii cu legendele lor, dar, ca povestitor  o concretizeaza si o face in acest fel mai interesanta si mai convingatoare. Indiferent cum ar fi luata, cartea lui Nicolò Zeno este cel mai important izvor istoric narativ privind istoria geto-gotilor de la Iordanes incoace, necunoscut pana la ora actuala de absolut niciun istoric roman.
    Istoria getilor este impartita de Zeno in doua perioade mari si distincte: inainte de Zamolxe si dupa. Pentru  prima  perioada, autorul apeleaza la autoritatea si intelepciunea lui Berosos Caldeeanul,  un initiat, istoric si sacerdot din sec. IV i. Hr., contemporan  cu Alexandru cel Mare, care ne ofera informatii cel putin nonconformiste, ca omenirea, de exemplu, n-a cunoscut doar un diluviu ci  cinci, informatiile despre istoria getilor fiind datate in functie de aceste  diluvii. O alta constatare este ca grecii au falsificat  istoria in folosul lor  si da exemple cum ca au fost mai multi Hercule in istorie dar grecii  l-au inzestrat pe ultimul cu insusirile tuturor predecesorilor si l-au grecizat, asa cum au facut si cu razboiul din Troia, despre care grecii n-aveau cum sa scrie intrucat la acea vreme n-aveau un scris al lor si ca literele pe care le luasera de la fenicieni  nu le cunosteau decat  un numar restrans de sacerdoti s. a.
    Cine erau  barbarii lui Zeno?
    Acesti barbari sunt: getii, masagetii, gepizii, hunii, vandalii, ostrogotii si vizigotii si  fac parte din neamurile antice.
Includerea  surprinzatoare a hunilor si vandalilor intr-o carte despre geti este motivata astfel:
“Hunii, despre care voi scrie ȋn Cartea a patra, chiar daca pe linie paterna faceau parte din alta stirpe, nu se poate spune ca nu au avut insa mamele de sange getic; Istoria spune ca, Filimer, avand in armata sa anumite femei vrajitoare, care isi foloseau arta pentru a face mult rau, au fost alungate nude in desertul scitic, unde traiau barbati salbatici. Uniunea dintre femeile getice si acestia a dat nastere natiei hunilor.
Si, desi Cartea a Cincea este dedicata Vandalilor, aceasta nu ar fi trebuit sa fie integrata intr-unul dintre titlurile Getice, ei neavand aceeasi origine sanguina cu getii, chiar daca iesiti din aceeasi insula si nascuti fiind din unul dintre fratii lui Geter; noua ne-au placut insa si le-am dat acelasi nume. ”
 
Sunt multe lamuriri si corectii pe care Nicolò  Zeno le face istoriei, atat celei vechi, cat si  celei mai timpurii, adica  pana la sfarsitul mileniului I. Prima clarificare privind istoria timpurie este ca intre geti, daci si  goti sau valahi nu este nicio deosebire.  O spune in mod explicit la anul 1557. De asemenea, nu vorbeste deloc de vreun amestec intre geti si romani, de vreo politica de asimilare etnica sau lingvistica. Interesele si divergentele “barbarilor” geti erau prea de evidente in raport cu cele ale romanilor, ca  sa poata fi cumva amestecate.

Despre diluvii

Evenimentele istorice mentionate in aceasta carte care n-au putut beneficia de datari calendaristice standard au fost raportate la datele producerii diluviilor asa cum au fost redate de catre Berosos Caldeeanul care a fost utilizat ca sursa istorica. Precizam ca Berosus sustine ca omenirea n-a cunoscut doar un diluviu ci vreo cinci, ultimele patru avand un caracter local, deosebindu-se  de diluviul universal prin amploare.
In Addenda la prezentul volum sunt redate doua mentiuni referitoare la diluvii, una apartinand lui Berosos, alta lui Xenofon. Reproducem din Berosos:
“Berosos  s-a nascut in Babilonia si a fost demnitar caldeean, adica sacerdot caci, asa cum spune Diodor Siculul in cartea a 3-a, in aceste chestiuni, caldeenii au acelasi grad pe care il au egiptenii. A fost notar sau secretar public, singurii care, in calitate de sacerdoti, pastreaza scrierile publice ale analelor regilor, ale timpurilor si obiceiurilor oamenilor. A  devenit cunoscut cu putin timp inaintea monarhiei lui Alexandru, adica in jurul anului lumii 3. 620 sau 341 i. Hr., care ar insemna 1. 922 de la nasterea sa (aici este o diferenta de numerotare a comentatorului n. t.). Stia limba greaca si a predat in Atena disciplinele caldeene, in special astronomia, materie in care caldeenii depaseau toate natiunile lumii. Asa cum atesta Pliniu, atenienii i-au ridicat  intr-un loc public o statuie, iar limba i-au aurit-o, aluzie la previziunile sale divine, in plus, se mai spune ca el al fost tatal sibilei Cumeea. Intentia sa a fost sa demonstreze maretia si nobletea regatului din patria sa, sa inregistreze timpurile si regii acestor timpuri si, mai ales, sa arate cat de mult au gresit grecii, atunci cand ei se refereau la lucrurile lumii, desemnand insa nu timpul in care a fost creata aceasta, ci timpul in care a venit diluviul. Conform numerotarii apusene sau minore, diluviul a avut loc in anul 1. 530 al lumii, adica 2. 431 inaintea venirii lui Hristos, cum scrie Gianlucido Gonzaga, in Cronica timpurilor. Motivul pentru care a venit diluviul, il descrie inainte de a incepe naratiunea, aratand nelegiuirile comise de catre oameni, care au si atras apoi dreapta justitie divina, pentru ca noi sa invatam sa nu deranjam divina maiestate. Si trebuie sa notam, ca diluviile au fost cinci in total, asa cum vom observa in Equivoci lui Xenofon. Primul a inundat intregul pamant, de aceea a fost universal si cel mai mare dintre toate. Al doilea a fost Niliacul, dupa denumirea Nilului, care a avut loc sub Prometeu si Hercule Egipteanul, asa cum marturiseste si Diodor Siculul in cartea I. Al treilea a fost Aticul, sub Ogige (Noe) Aticul, care a inundat  orasul Atena si toate tarmurile Asiei, dupa Diodor, in cartea VI. Al patrulea a fost Tesalicul, care a inundat doar teritoriul dimprejurul muntelui Parnas, a avut loc in timpul iernii si in vremea lui Deucalion, cum atesta Aristotel in cartea I a Meteorei. Al cincilea a fost Faronicul, acolo unde este astazi Alexandria, in Egipt, si a avut loc in timpul prezicatorului Proteu.“ Denumirea  in italiana a lui Noe, Ogige il sugereaza pe Ianus, zeul cu doua fete, una privind in prezent, spre trecut, ducand cu gandul la profunda similaritate morala a celor doi.

Getii: Facerea 10-23

In termeni geografici actuali, traseul parcurs de getii descendenti din Geter, unul din fiii lui Haran sau Aram, fiu al lui Sem, la randul sau fiu al lui Noe cuprinde: Armenia, Scitia, zona Donului, Marea Baltica, Peninsula Scandinava sau asa-zisa Gotscandia; acelasi itinerariu este refacut apoi in sens invers, pana in Scitia, in aceeasi zona a Donului, mai exact in Mlastina Meotida sau Marea de Azov. Citam din  Nicoló Zeno:
“In Istoriile Caldeilor ale lui Berosos este scris ca Noe, plecat din Armenia, l-a lasat in locul sau pe Sabacio, zis si Saga sau Prea Inaltul Pontif. De frica lui Nino – primul Rege al Asiriei, numit de oamenii sai Hercule – Saga a traversat fluviul Tanais ( Don) si s-a indreptat deasupra tarmurilor Marii Ocean, numita ulterior Marea Livonica, iar astazi Marea Septentrionala, care se afla situata deasupra Marii Germanice.
 Ii va lua cu el pe cei patru fii ai lui Haran: Messa, Ul, Ur si Geter, amintiti de Moise, in Geneza. La inceput au locuit impreuna deasupra Marii despre care am vorbit, pentru ca apoi Sabacio Saga sa plece in Italia, loc in care va fi apelat Saturn. Cei patru frati si coloniile lor au locuit acele parti astfel:
- din Messa vor iesi acele popoare care vor da numele provinciei Mezia. Separandu-se, unii s-au stabilit la tarmul Marii Majore (Marea Neagra), adica in Mezia Inferioara, care este Valahia de deasupra Dunarii, iar altii, in Mezia Superioara, adica in Serbia si Bulgaria de astazi;
- din Ul, al doilea nascut, vor iesi popoarele Ulmeruge, despre care aminteste si Herodot. Acestia au locuit acea parte care astazi se numeste Moscovia si care au luat mai tarziu numele de Vandali, asa cum voi povesti mai departe;
- din al treilea fiu, Ur, au iesit popoarele Urone, despre care nu avem nicio informatie de la niciun scriitor;
din Geter, al patrulea fiu, au iesit Getii, carora le dedic aceasta Carte. Traversand acea Mare care, la fel ca si astazi, si pe vremea aceea era inghetata, isi va stabili acolo locuinta, in  Peninsula Scandia. Aceasta se afla sub Cercul Arctic si este foarte geroasa, din aceasta cauza apele marilor ingheata facand astfel posibila tranzactia cu marfuri si faciliteaza trecerea armatelor,... O data cu moartea lui Geter, din cauza geroasei tari, o parte din colonia sa va pleca de aici si se va reintoarce in Scitia sub conducerea lui Berig, al doilea fiu al lui Geter, cealalta parte hotarand sa ramana acolo.”
    Episodul Scandia sau Gotiscanza sau Scandza, mentionat de Berosos, este reluat si de Iordanes in Getica (si, dupa citari, si de Orosius), cu deosebirea ca Iordanes vede in Scandza  “o fabrica de natii, de unde au rasarit odinioara gotii cu regele lor pe nume Berig”  si ca drumul gotilor are un singur sens, de la nord catre sud, pe cand Berosos vede in acest episod  doar un popas intr-un drum cu dus-intors din Scitia via Scandia si ca poporul se numea get nu got     Ceea ce nu are logica in ambele versiuni este preferinta getilor pentru acel tinut total neospitalier care nu-l facea apt pentru o  fabrica de natii, cum zice Iordanes, dar nu reprezenta o optiune confortabila nici pentru Berosos. De ce sa fi ales getii lui Berosos sau gotii lui Iordanes un asemenea loc, cand puteau afla, chiar in emisfera nordica multe alte locuri mai primitoare. Singura explicatie ar fi ca, pe vremuri, acea zona geografica europeana ar fi beneficiat de o clima mai blanda.
    Toate evenimentele istorice ulterioare vor avea ca punct de plecare aceasta zona a Marii de Azov. Daca ne uitam pe harta, vedem ca  acel punct geografic poate fi ideal  pentru calatorii sau migratii atat catre nord, cat si catre est, fiind o anticamera si catre  Asia si catre tinuturile nordice. Asa s-a si intamplat in istorie, mai ales cu migratia gotilor catre nord.
    De acest areal geografic se leaga multe evenimente istorico-mitologice, diferite oricum de felul cum le cunoastem din mitologia grecilor, cu influente directe asupra destinului getilor si gotilor de mai tarziu. mportanta strategica a acestei zone a fost apreciata mai tarziu, chiar si de imparatul Constantin cel Mare cand a reduplicat Imperiul Roman si a ales capitala celui de Rasarit la Constantinopol, nu departe de Marea de Azov, oricum mai aproape de sediul istoriei.    

    Baltii si Amalii

    Ne amintim cum Carlo Troya, ca si Iordanes, ii mentioneaza pe balti si pe amali, ajunsi mai tarziu ostrogoti si vizigoti ca pe doua dinastii care au influentat puternic soarta Imperiului Roman ca si configuratia etnica viitoare a statelor europene. Ei bine, originile acestora apar mult mai concludente cu cat Zeno ii plaseaza intr-o genealogie mitologica ce va plonja inexorabil in istorie verificabila.
    Simplificand cat se poate, printre succesorii lui Filimer getul a fost si o  copila numita Ilea, “care traia intr-o pestera si era adorata drept zeita”. Din legatura acesteia cu Hercule Egipteanul, Oros Hercule, au luat nastere patru copii: Agatars, Tusco, Gelon si Scita. Plecand, Hercule i-a daruit Ileei, care devenise regina a getilor, un arc si o centura - care pe atunci se numea Balteu- sfatuind-o sa lase regatul  baiatului care, ajuns la varsta barbatiei, ar fin stare sa traga cu arcul si sa-si incinga braul. Singurul care a trecut aceste probe a fost Scita, care a devenit rege si a primit numele de Scita Baltul, pentru a nu fi confundat cu celalalt Scita, bunicul matern. Urmasii lui Scita, care intre timp  cucerise toate teritoriile dintre Dunare, Marea Germanica, Rin si Marea Neagra, devenite, de atunci, Scitia, s-au numit Balti, iar descendentii lor goti regali si sciti regali. Unul din multii sai copii, succesor al imperiului scit, va fi  Hercule Alemanul. Dupa moartea sa, descendentii lui Filimer - care se numeau Amali, vor ridica armele impotriva fiilor lui Hercule, numiti Balti. Razboiul a fost de lunga durata si a avut atatea pierderi si de o parte si de alta, incat pentru evitarea  unei distrugeri totale, au cazut de acord ca Baltii sa ramana in Europa, iar Amalii in Asia. Asa au ramas sa traiasca in pace multi ani.

        Interferente egiptene si persane. Amazoanele

    Sa vedem cum intervine criteriul epic in istoria lui Zeno, cum, de exemplu, miscarea unor placi tectonice ale istoriei pot da nastere la evenimente neasteptate.
    O ambitie a faraonului Sesostris ( probabil Ramses al II-lea) “care era foarte puternic, dornic de lupta si de glorie” il aduce pe teritoriile scitilor si getilor, dar este infrant si izgonit inapoi in Egipt. Efectul acestei miscari istorice este dublu. Pe de o parte, fratele sau Armais, care incercase sa profite de infrangerea  lui Sesostris, este alungat din Egipt si se opreste in Grecia, unde devine primul rege la Argo. Pe de alta parte, getii, dupa victoria asupra lui Sesostris, intra in Asia, distrug tot ce intalnesc, dar, placandu-le tinutul, isi intemeiaza noi familii si raman acolo, ceea ce are ca efect depopularea teritoriului unde raman doar femeile si copiii. Femeile, vazandu-se singure, au pus mana pe arme si s-au aparat. O incercare de reconciliere pornita  din partea femeilor si esuata le adanceste frustrarea  si le indarjeste si mai mult, astfel ca  devin o societate de femei ostila barbatilor, foarte violenta si eficienta. Pentru a trage mai bine cu arcul sau sa manuiasca lancea, hotarasc ca din copilarie sa-si extirpe sanii, de unde si numele de amazoane, adica “fara sani”. Imperiul amazoanelor, facand parte integranta din istoria getilor, va deveni  extrem de puternic si infricosator si va fi implicat si in esecul expeditiilor persane,  cum ar fi aceea a lui Cirus, care va plati cu viata afrontul pe care i l-a facut reginei Tomiris, de numele careia se leaga infiintarea orasului Tomis de la Marea Neagra.
    Vedem cum incepand de la Sesostris pana la imperiul amazoanelor este intr-adevar istorie in desfasurare, dar este totodata si o poveste cu plan, cu intriga, cu legaturi intre evenimente, cu puncte culminante, deci cu tot arsenalul epic care creeaza dinamism, surpriza, concretete.

    Cei patru Hercule. Razboiul din Troia
    
    Rezumand, Zeno panorameaza scurt tabloul istoric al timpului:
” In acest timp, in anul 1000 dupa Potop, domnea peste ele regina getica Melampo, timp in care, in restul lumii domneau: Lampares in Asiria, Faraonul Ramses in Egipt, Judecatorii la evrei, regele Lèman  in Franta, Romo in Spania, in Italia erau doua regate: peste Aborigeni domnea Ceculo, zis si Saturn cel Tanar, iar peste ianigeni, care erau toschii sau toscanii, domnea Abas si apoi Osco; in Troia Troo, tatal lui Il;  in Grecia, printre tebani, Dracon si printre atenieni, Cecrops, in Argo domnea Lynceus si in Sicyon, Polybius.“
    Istoria amazoanelor se impleteste cu cea a lui Hercule, de fapt a ultimului dintre ei.
 ” Putin dupa acestea, ne spune Zeno, se va naste Hercule Grecul, caruia ii vor fi atribuite toate lucrurile facute de ceilalti trei Hercule: Nino al Asiriei, libianul Dionisos si Oros Egipteanul si aceasta deoarece, intr-adevar, acest Hercule a fost o extraordinara capetenie, primul care va iesi din Grecia si care va duce gloria in lume.“Acest ultim Hercule primeste ordin de la regele grec Eurysteus sa extermine Familia Baltilor si sa le dezarmeze pe amazoane. Cu baltii nu reuseste, iar cu amazoanele decat partial. In ce priveste razboiul troian, faptul ca Hercule cu cele sapte corabii ar fi distrus Troia, Zeno atrage atentia ca aceasta este o noua minciuna a grecilor, pentru ca un oras asa de mare si puternic nu putea fi distrus de o mana de oameni, si nici razboiul n-a fost asa cum il prezinta Homer, iar grecii nu puteau sa aiba  martori oculari care sa scrie despre razboiul troian pentru ca, se intreaba Zeno: ” Si cum ar fi putut ei sa scrie, daca pe vremea aceea grecii nu aveau nici litere, nici imagini de litere care sa exprime un concept, singurii care insemnau cate ceva fiind sacerdotii lor, care se foloseau de literele egiptene? “

    Zamolxe si intrarea in istorie

     Pentru geti urmeaza o perioada de pace si asezare. Odata terminat razboiul  din Troia, mentioneaza Zeno, getii l-au avut ca prim intelept pe Zamolxe, adorat de ei ca zeu. El i-a invatat pe ai sai traiul stabil, sedentar si a dat acelei natiuni legile, traducand in limba getica multe si grandioase cunostinte. Dupa disparitia sa va fi considerat zeu si la fiecare cinci ani i se va sacrifica cate un  un sol. Traind dupa invatatura lui Zamolxe, getii se guvernau ca republica, pina in vreemea lui Darius cand peste geti domnea Antiregir, lasat acolo de Tomiris inainte de a pleca in Asia. Expeditia numeroasa a regelui persan, pe jumatate esuata, ca si aceea uriasa a lui Xerxes care i-a urmat incheie total negativ episodul persan al istoriei getilor ceea ce il face pe Zeno sa comenteze: ” Nu cred sa mai existe in vreo istorie vreo fapta mai notabila decat cele ale lui Xerxes si ale tatalui sau Darius.   ”Un eveniment memorabil este deturnarea unei interventii militare a regelui Filip al II-lea al Macedoniei, tatal lui Alexandru Macedon asupra cetatii Udisitana, nu departe de Tomis, cand preotii zamolxieni, Piii, imbracati in tunici albe si cantand la citere si alte instrumente, ii determina pe atacatori sa anuleze atacul si sa elibereze prizonierii pe care-i luasera in alte localitati. Relatiile cu macedonenii nu sunt foarte prietenoase. Nici in timpul lui Alexandru  nici dupa. Zeno mentioneaza padarea de catre  getii condusi de Sitalces a provinciilor macedonenilor lui Perdica, unul din succesorii lui Alexandru.
    Suntem deja in plina istorie. In fruntea getilor vine Burebista, care creeaza o  mare confederatie getica, un adevarat imperiu. Deceneu, foarte stimat de regele get, este socotit al doilea mare intelept al getilor. “El a inceput sa  corecteze legile lui Zamolxe facand uitata parca antichitatea lor, mentioneaza Zeno, adaugand altele noi; a initiat ceremonialele sacre, i-a ales dintre oameni pe cei mai  dotati  si i-a consacrat sacerdoti ai unei noi credinte. Pe acestia i-a numit pileati iar pe cei din popor capeluti, poate pentru ca unii nu aveau par, iar altii da. Cu aceste regulamente i-a condus pe geti la cel mai inalt nivel de trai, la cele mai extraordinare obiceiuri. Stiind ca armele reprezinta nervul imperiilor, le-a dispus practicarea exercitiilor militare si, alaturi de disciplina, le va insufla veneratia pentru marile nume ale strabunilor lor si-i va pregati din nou pentru cucerirea intregii Scitii.”
Sfarsitul vremii vechi si inceputul celei noi ii gaseste pe geti intr-o pace scurta cu romanii. Este pacea imparatului Augustus cauzata, dupa cum spune Zeno, de inceputul noii ere de minunile intamplate de venirea Mantuitorului: “  Odata cu nasterea Sa, Templul lui Ianus s-a inchis si odata cu el, credinƫa idolatrilor a luat sfarsit. Au fost indepartate toate imaginile zeilor, pentru a permite adorarea noului Rege, Dumnezeu si Domn al nostru.“
    
Inceputul unui conflict perpetuu

Pacea nu dureaza mult. Conflictul fusese amorsat deja prin campania violenta a proconsulului roman, generalul M. Licinius Crassus, care a avut un final de un crud si de neiertat simbolism: regele got Dapyx ucis in urma unei tradari, iar cei mai nobili dintre goti refugiati in pestera Cira, ziditi de vii acolo in anul 28 i. Hr.. Reamintesc ca pestera Cira era, dupa Hesiod, locul unde se ascunsesera titanii in lupta lor impotriva zeilor, dar si pestera meditatiei lui Zamolxe. Acesta este doar inceputul
De acum incolo, istoria getilor va fi indisolubil legata de istoria Imperiului Roman. Atragem totusi atentia asupa unei anume particularitati a istoriei lui Zeno. Desi autorul  se mentine in cadrele general inregistrate ale istoriei din primul mileniu de dupa Hristos, pe care o stapaneste cu multa autoritate, unele evenimente sau personaje, amanunte, criterii morale, accente sau unghiuri de vedere  dau alta fizionomie si semnificatie  unei istorii care parca se lasa mereu descoperita.
Iata, de exemplu, efectul educatiei militare a getilor in timpul lui Deceneu si al experientelor de razboi sub diversi capitani, este aparitia pe scena istoriei a asa -numitului popor al catilor sau chattilor din triburile germanice. Este foarte interesant acest mod de a aborda istoria al lui Nicolò Zeno, in mobilitatea, oportunitatile si dinamica ei. Cauze interne sau politici sociale pot da nastere la efecte din cele mai diverse si mai surprinzatoare, cum a fost si cazul citat al amazoanelor.
 „Aceste popoare, spune Zeno, erau cele mai belicoase si mai valoroase dintre toate popoarele Germaniei si aceasta datorita excelentei discipline militare; stiau sa profite de orice ocazie si isi trimiteau alesii, acolo unde situaƫia o cerea. Erau supusi capeteniilor, la orice semnal al acestora fie se miscau, fie se opreau. Isi ocupau ziua cu simularea luptelor si cu ingrijirea corpului, iar noaptea cu veghea. Niciodata, in niciun fel de situaƫie, nu-si pierdeau  cumpatul. Perseverenƫa ii definea atat in chestiunile de razboi, cat si in cele de guvernare publica. Virtutea avea cel mai mare preƫ, mai mult decat orice altceva; toate forƫele lor erau stranse in infanterie, care era foarte bine instruita. Faƫa de ceilalƫi barbari, care preferau sa se lupte cu furie, ei primeau ordinul strict de a inainta cu calm si dupa o lupta tacuta, corp la corp, cavaleriei lor nu-i ramanea altceva decat sa culeaga victoria. Iar daca erau invinsi, se retrageau incet, incet si niciodata nu dadeau vreun semn de fuga. Luandu-i ca exemplu, toƫi germanii au invaƫat de la ei arta razboiului.”
O parte din cati au pastrat tot timpul prietenia cu romanii si s-au stabilit  sub numele de batavi  pe teritoriul de azi al Olandei. Ironia si ingratitudinea sortii este ca aceia care ramasesera in Germania, in ciuda relatiilor de prietenie cu romanii, au fost atacati prin surprindere de catre ambitiosul general roman Caecina si aproape decimati.
Totul a pornit de la tentatia lui Drusus de a trece Rinul la intoarcerea din Galia (Caesar il trecuse de doua ori) si de a le declara razboi catilor. Este foarte interesanta remarca autorului: “Si poate ca ar fi fost mult mai bine pentru ei, sa nu fi trecut niciodata nici Rinul, nici Dunarea si sa nu-i fi deranjat vreodata pe barbari: pentru ca intr-un final, invatandu-se cu victoriile asupra romanilor, barbarii vor distruge imperiul Romei.”

  Diurpaneu, barbarul moral cu viziunea istoriei

Dintre, imparatii care s-au succedat la conducerea imperiului, multi eraui cruzi, desfanati si dementi. A venit Domitian, primul imparat care pretindea ca  se trage din zei, paranoic, megaloman si lacom. A incercat sa scoata din Germania atat de mult aur, incat popoarele disperate ii cer ajutorul armat lui Diurpaneu, regele gotilor. Acesta li se adreseaza principilor din Scitia si Germania pe care ii caracterizeaza la un moment dat ca fiind consanguini, gandindu-se probabil ca gemanii se trageau din scitul Hercule Alemanul. Argumentul principal al lui Diurpaneu este de ordin moral: “Motivele care va vor provoca pe voi la ofensiva si defensiva sunt urmatoarele:
         Primul, pentru dreptatea cauzei, caci daca ei va ataca in casa voastra, cum puteti sa nu raspundeti? Daca voi, fara sa ii fi deranjat cu ceva, stati linistiti in provinciile voastre, in acea tara in care v-ati nascut si v-ati hranit, de ce sa nu o aparati cu indarjire? Iar daca patria are intaietate asupra tuturor lucrurilor din lume, de ce sa nu vreti, pentru aceasta, sa va inarmati si sa ii impiedicati pe cei care vor sa v-o ia? Legile umane si cele divine vor ca, atunci cand omul atacat se apara si isi ucide inamicul, acea crima sa fie considerata justa si legitima; caci el nu ataca, ci rezista, el nu loveste, ci se apara. “ Iar substanta pe care se bazeaza este virtutea stramoseasca: “Stramosii nostri in schimb, in Asia si Europa i-au invins pe cei mai puternici, iar femeile noastre - atat de mare este forta sangelui venit dintr-o excelenta stirpe - s-au impus cu atata putere asupra tuturor popoarelor din Orient, domnind in glorie, peste nenumarate provincii.“
Este de inteles de ce ampla coalitie condusa de Diurpaneu asalteaza si invinge armatele imparatului Domitian si distruge pur si simplu cinci dintre cele mai renumite legiuni romane si il obliga pe imparat sa plateasca un tribut considerabil gotilor, desi acolo la Roma imparatul se lauda cu o victorie.

O fixatie nationala?

Am atras atenitia asupra perspectivei istorice diferite pe care o aplica Zeno asupra evenimentelor. Iata, el considera mai importante luptele cu Domitian decat razboiul dintre  Traian si Decebal reiesind concluzia ca armatele conduse de Diurpaneu au acoperit o arie geografica mai extinsa si au insumat mai multe forte decat  razboiul  daco-roman, care a fost unul bilateral si s-a soldat cu o victorie romana. Zeno ii consacra doar cateva randuri: “(...)Traian, care a fost primul excelent principe pe timp de pace si de razboi, dupa Augustus.  El a trecut Rinul si a avut cateva batalii castigate impotriva catilor, apoi a trecut in Panonia, a ridicat un pod peste Dunare si l-a atacat cu atata duritate pe Decebal, fiul lui Dorpaneo, incat intr-o singura zi, l-a distrus si si-a creat o provincie peste Dunare. “
Citim si nu ne vine sa credem. Cum? Asa se poate vorbi despre  razboiul care a insemnat pentru romani aproape singurul eveniment major al Antichitatii, care a provocat disparitia unui popor si a unei limbi si inlocuirea lor cu alt popor si alta limba? Este doar un simplu razboi, printre altele? Se pare ca asa este, razboaie in aceasta perioada au mai existat, si imediat si mai tirziu, duse de aceiasi protagonisti, unele chiar mai grele chiar pentru romani, care s-au soldat chiar cu distrugerea Romei, dar care n-au avut drept rezultat  nici disparitia, nici aparitia vreunui popor nou sau limbi noi. Nu cumva avem noi o fixatie nationala  asupra careia trebuie sa reflectam si sa deslusim in mod corect si cinstit niste semnificatii carese pare ca ne-au fost mai degraba induse?
Probabil ca razboiul dintre Traian si Decebal este  prezentat prea simplist. N-a fost doar un singur razboi, au fost doua si au durat mai mult de o zi. Rezultatul cert al acestora a fost invingerea lui Decebal si transformarea unei parti din Dacia in provincie romana pentru catva timp, dar atat, pentru ca ce a urmat nu seamna deloc  a distrugere completa a Daciei si a locuitorilor ei, ci dimpotriva. Succesiunea evenimentelor ulterioare ne arata ca n-a fost vorba de niciun fel de supunere.
Imperiul Roman incepe sa aiba tot mai multe probleme cu aceiasi beligeranti pe care istoriografia romana ii ignora.

Revenirea gotilor: regele Ostrogota

Am vazut cum au luat nastere familiile Baltilor si ale Amalilor in vremurile mitologice ale istoriei getilor. Dupa o perioada de latenta istorica, mai exact dupa primul mare conflict geto – roman din timpul lui Diurpaneu si al lui Decebal, descendentii baltilor si ai amalilor, deveniti ansi, sacerdoti ai getilor vor prelua conducerea celor vremelnic infranti si, in cadrul unor dinastii inregistrate istoric, ale ostrogotilor si ale vizigotilor care vor avea un cuvant greu de spus in istoria primului mileniu dupa Hristos, devenind forte politice de prim rang pe esichierul european.
Nu mult dupa domnia lui Hadrian, succesorul lui Traian, Imperiul Roman intra intr-o perioada de criza. Imparatii romani se succeda in continuare, dar apare un fenomen nou: imparati romani de origine getica!. Primul dintre ei   este Maximin Tracul (235 – 238) care ajunge imparat ales de armata, dupa Alexandru Sever, pe fondul complicatiilor financiare in care ajunsese imperiul, nevoit sa le plateasca gotilor stipendii tot mai mari. Avem comentariul lui Nicolò Zeno:
“ Gotii devenisera faimosi si s-au reintors in Dacia, unde se vor consulta intre ei si vor decide ca pentru a-si consolida dominatia si  aceasta  sa devina si  mai de temut, sa lupte in Scitia si Germania, ca sa supuna cat mai multe popoare si provincii. Astfel si-au creat o imensa armata si, pe langa alte popoare, i-au supus pe vandali, care erau faimosi pe-atunci in toata Germania, iar marcomanii li s-au supus din propria vointa. Ii vor invinge si pe quazi, ucigandu-l pe regele lor, situatie care-i va obliga pe romani sa ii plateasca anual in aur, ca sa nu mai treaca Dunarea. Dupa moartea lui Gordian, Filip nu a mai reusit sa le plateasca darile, astfel ca gotii, sub ilustrul lor rege Ostrogota, s-au pregatit pentru cucerirea Europei dar, mai intai, a romanilor. Se gandea Ostrogota, ca odata invinsi acestia, ar fi disparut orice obstacol din calea dorintei lui. Cu o armata imensa a trecut Dunarea, a traversat cu ostilitate intreaga Tracie si Panonia Inferioara. Apropiindu-se cu armata de Roma, senatorul Decius a incercat sa i se opuna, dar si-a dat seama ca soldatii romani din provincii nu numai ca nu-si facusera datoria de soldati, dar se si pusesera in serviciul  regelui Ostrogota.“ Decius ajunge imparat, le va declara razboi gotilor, soldat cu 30. 000 victime, dar acestia se vor razbuna prin Cniva, succesorul lui Ostrogota,  ucigandu-l in lupta  pe Decius.

Un moment fast pentru romani: imparatul Aurelian

Imparatii romani au suisuri si coborasuri. Numarul celor de origine getica se mareste. Regalianus, Aureolus, Galeriu, cel care voia sa redenumeasca Imperiul Roman Dacia. Zeno ne atrage atentia asupra unui nume care a insemnat o salvare pentru romani la un moment dat. Acesta este imparatul Aurelian, asociat in toate cartile de istorie cu cel care a decis retragerea administratiei romane din Dacia in anul 276, dupa 170 ani de ocupatie partiala. El  precizeaza ca Aurelian era  got get-beget si se mira totodata ca  Iordanes care era foarte atent la amanunte, n-a remarcat acest lucru: “ Ii vor succeda Quintillus si Aurelian, cu aceeasi valoare si experienta in arme. Aurelian nu numai ca i-a invins pe goti intr-o singura zi, la Dunare, si a readus gloria imperiului, devenind unul dintre cei mai valorosi capitani, dar a si repurtat victorii in extremul Occident, chiar si in India. A fost un miracol ca din sangele gotic sa fi iesit un atat de nobil principe, pentru ca el s-a nascut in Dacia si a fost foarte placut de Claudius care, vazandu-l asa de razboinic si viteaz, l-a dorit succesor al sau in imperiu, desi Senatul il alesese pe Quintillus, fratele lui Claudius. Aici trebuie sa spun ca ma uimeste Iordanes care, desi a descris atat de detaliat chestiunile legate de goti, nu l-a mentionat pe acest principe caruia numai daca ii priveai gesturile, il recunosteai ca fiind dintre ai sai. “

Imperiul lui Ermanaric cel Mare

Scena istorica  europeana cunoaste o schimbare radicala dupa plecarea romanilor din Dacia. Pe fondul unei dezbinari a gotilor determinate in mare masura de procesul de crestinare, imparatul Constantin ia atrage pe goti inscriindu-i pe lista confederatilor si prietenilor Romei. Totodata, intuind pericolele reprezentate de barbari in zona dunareana, imparatul Constantin efectueaza o miscare strategica si divide imperiul, o parte mutandu-l in Bizant, intr-o pozitie geografica mai avantajoasa. Interesele imperiului trebuiau armonizate si cu interesele crestinismului care impunea o rezolvare geopolitica. Roma inca idolatra, dar in curs de crestinare  urma sa se ocupe de zona europeana mai familiara si  care oferea facilitati de administrare, iar noul centru, Constantinopolul,  ca putere emergenta, trebuia sa raspunda provocarilor din Asia Mica, in primul rand.
Totusi, Roma arata multe vulnerabilitati. Si este tot mai dependenta de  miscarile gotilor. Are loc acum o coagulare puternica a gotilor, atat a baltilor, cat si a amalilor, ostrogoti si vizigoti deopotriva, sub geniul militar al marelui Ermanaric. Acesta reuseste sa supuna intreaga Germanie si Scitie – ne amintim precedentul militar creat de Diurpaneu in urma cu peste doua sute de ani – cu nenumarate alte neamuri, apoi pe erulii din zona Mlastinei Meotide, pe veneti, anti si silani, adica pe sclavini, pe astrii care traiau de jur- imprejurul Oceanului Septentrional astfel ca impreuna cu gotii din Dacia eliberata si din tinuturile vecine intemeiaza un urias imperiu care va dura  o suta de ani, definit de Zeno astfel: “Dominatia sa era cuprinsa acum intre 3 mari Arctica – la septentrion, la miazazi – Adriatica, Marea Majora in Orient si Rinul, la Occident. Pentru faptele sale acesta poate fi echivalat cu Caesar si Alexandru si chiar putem sa-l punem inaintea acestora, deoarece el a invins cele mai feroce popoare ale lumii. “
Un asemenea moloh, construit pe geniul unui singur conducator, tine cat creatorul, apoi se destrama, urmarile fiind uneori mai importante decat  imperiul. Asa s-a intamplat si cu imperiul lui Ermanaric dupa ce acesta, batran si ranit, cade rapus de sageata hunului Balamber. Invazia  hunilor grabeste aceasta destramare.

Efectele destramarii

Modul in care evolueaza scena politico – militara europeana in a doua jumatate a secolului al IV-lea, aglomerarea de intamplari, cum ar fi invazia hunilor, reactiile contradictorii ale imparatului Valens, confuzia din lumea gotilor implica multe intrebari si determina multe evenimente viitoare.
Prima consecinta a fost migrarea si /sau ramanerea unei parti din ostrogoti in zona septentrionala a Europei.
Istoria lui Zeno isi urmeaza cursul cunoscut de acum inainte din inregistrarile istorice, dar devine extrem de interesanta prin procedeele utilizate. In fiecare din cele sapte carti exista cate un discurs al fruntasului politic semnificativ care lumineaza din interior evenimentele si da coerenta, logica si semnificatie unor fapte  altminteri disparate si care functioneaza ca o cutie de rezonanta. De obicei personajul istoric este fie intr-o situatie- limita, fie un posibil invins care-si analizeaza  situatia  de jos, fara menajamente, aflat  intr-un moment al adevarului. Cuvantarea lui Diurpaneu, evocata mai inainte, legitima sub aspect moral coalitia militara a gotilor, scitilor si germanilor impotriva cupiditatii imparatului Domitian..
Succesiunea unor evenimente de dupa moartea lui Ermanaric: macelul oribil intre ostrogoti si vizigoti, invazia hunica, infometarea cumplita a gotilor dupa trecerea Dunarii,  atentatul pus la cale de cei doi guvernatori romani din care Fritigern se salveaza in extremis, il obliga pe acesta la o ultima si disperata incercare de a se salva impreuna cu gotii supravietuitori. Face o analiza lucida  in fata gotilor a ceea ce s-a intamplat, cum invazia hunilor putea fi oprita si soarta istoriei putea fi alta daca nu exista acea discordie intre goti,   care a fost cauza prima din care au derivat toate celelalte, caderea in saracie si cersirea ajutorului romanilor, care s-au dovedit duplicitari de la bun inceput. Rezultatul este ca gotii se remonteaza, urmeaza o confruntare dura cu romanii, Valens este ucis si, pentru prima data in istorie, ataca si ajung la poarta Constantinopolului, noua resedinta a Imperiului Roman de Rasarit. Intre timp vizigotii  si ostrogotii din Imperiul Roman se crestinasera, in majoritate in cultul arian.

Tot un efect al destramarii imperiului lui Ermanaric este si haosul pe care-l provoaca hunii in Europa. Au existat totusi doua ocazii de a opri avantul hunilor. Prima a fost victoria imparatului Teodosiu impreuna cu aliatul si prietenul sau, regele ostrogot amal Vinitarius, strabunicul lui Teodoric, care  reuseste, in urma unor lupte grele, sa-i invinga pe huni. A fost  doar o victorie temporara,  pentru ca acestia, condusi de acelasi Balamber, ii vor ataca pe ostrogoti  si-l vor ucide pe Vinitarius reusind astfel si supunerea  ostrogotilor pentru multi ani.
A doua ocazie a fost ratata de plano. Intamplarea a facut ca Radagais, regele gepizilor, sa se afle in situatia de  a angaja o armata de circa 200. 000 de soldati intr-o batalie in care i-a invins pe huni, dar  n-a fructificat  victoria asa cum o cer legile razboiului si a considerat ca  o supunere a hunilor este lipsita de miza intrucat acestia erau saraci si ca este mai avantajos sa se indrepte contra romanilor unde prazile erau mai tentante. Ca urmare, incearca sa-i atace pe romani. Ironia sortii este ca hunii, vazand ca Radagais  i-a lasat in pace, se alatura romanilor. Astfel, fara lupta, regele gepid are parte de un sfarsit penibil, confirmand adevarul ca ocaziile ratate se razbuna.

     Distrugerea Romei. Talcuri
    
    Intamplarea a facut ca tanarul imparat Honoriu sa cada prada masinatiilor omului sau de incredere Stilico Vandalul si sa-l  faca pe regele vizigot Alaric, altminteri prietenul si aliatul imparatului, sa creada ca imparatul este un  tradator. In timp ce vizigotii dezarmati asteptau linistiti sa inceapa slujba de Paste sunt atacati prin surprindere de trupele romane, in realitate de oamenii lui Stilico. Fara sa banuiasca  diversiunea pusa la cale de vandal pentru a-i invrajbi pe vizigoti, plin de furie, regele Alaric, se indreapta catre Roma si o asediaza si o prada in trei asalturi, crutand doar bisericile. La intoarcere, in Calabria Alaric moare, iar vizigotii ii pregatesc o inmormantare plina de talc. Cursul raului Busento este deviat, iar Alaric este ingropat impreuna cu multe comori si bogatii, apoi  a fost reasezata albia raului, asa cum ingropasera  odinioara dacii comorile in albia raului Strei. Regele nou ales Ataulf, se reintoarce la Roma si o ia prizoniera pe Galla Placidia, sora imparatului Honorius, la fel cum facuse Traian cu sora regelui Decebal in primul razboi cu dacii. Luand-o apoi de sotie, Ataulf renunta la  dorinta de a distruge Roma si de a construi in locul ei un alt oras care sa se numeasca Gotia. Sa fie doar o coincidenta cele doua evenimente sau efectul unei memorii colective rezidente?
    
    Disperarea lui  Attila. Sfatul geopolitic al  lui Aetius

 La sfarsitul bataliei din Campiile Catalaunice, cand Attila realizeaza ca este infrant, face un morman de sei de cal, care erau de lemn, cu intentia de a-si da foc in caz ca era atacat caci vedea ca o foarte mare rusine ca un imparat ca el care aveasub supunere atatea mari natiuni, sa fi fost prins viu sau ranit. Iata cum comenteaza Zeno: “. Astfel, acel Attila care se facuse temut in intreaga lume, care-si facuse tributar Imperiul de Orient, care pentru o mandrie nebuneasca condusese peste un milion de persoane la moarte, simti cum roata norocului si secretele mintii divine pregatesc evenimente, atunci cand oamenii nici macar nu gandesc.
Alegea deci moartea, cea mai cruda din cele ce pot fi, aceea de a se arde de viu. Si, asa cum se spune, este adevarat ca norocul sta ascuns in iarba precum sarpele. Iata ca pentru a ruina Italia, Attila nici nu s-a ridicat mai sus decat era, nici nu a coborat dintr-ale sale. Si tot norocul l-a uitat acolo sus, in varf, de unde el, inamicul lumii sa priveasca si mai crud, cu ura, la distrugerea generatiei umane. “
Numai ca se intampla un lucru ciudat. Aetius, patriciul si generalul roman care a jucat in ambele tabere, observa comportamentul in lupta al tinarului vizigot Torismund, fiul regelui Teodoric I al Baltilor, mort altminteri in aceasta sangeroasa inclestare, si “isi da seama de valoarea tanarului si ferocitatea vizigotilor si socotind si marimea armatei lor, care o depasea pe-a lui cu tot cu confederati, s-a gandit ca daca i-ar fi invins aici pe huni, i-ar fi inaltat atat de mult pe vizigoti, incat le-ar fi fost usor acestora sa castige si imperiul. Asadar i-a spus tanarului rege ca se teme ca fratii lui care ramasesera in Spania, nu i-ar fi recunoscut lui regatul tatalui sau si ca, in loc sa incerce sa-i distruga pe huni pentru a ajuta poporul roman, ar fi mai bine sa se reintoarca in Spania si sa-si organizeze afacerile sale. I-a mai adaugat cuvinte de lauda si afectiune, cunoscandu-i valoarea de expert capitan al armatelor din luptele precedente, si i-a spus ca ar fi mai important sa se faca cunoscut popoarelor sale, in asa fel incat acestea sa fie si mai unite sub comanda lui.
Lui Torismund i s-a parut potrivit sfatul lui Aetius si impreuna cu vizigotii sai au trecut in Spania, iar la Tolosa a fost incoronat rege si pus in posesiunea bunurilor paterne. Si uite asa,  mandria de a domni l-a facut sa piarda ocazia de a-l invinge pe Attila, cel care va da nastere altor multe probleme, ce vor conduce aproape la distrugerea Imperiului de Occident. S-a intamplat ca dupa plecarea vizigotilor sa plece si francii, alanii si ceilalti confederati ai Romei, iar Aetius, ramas si el cu putini oameni, a decis sa se reintoarca la Roma. Attila, usurat ca a iesit dintr-un pericol atat de mare, i-a chemat la sfat pe regii si principii natiunilor vasale si le-a vorbit:
„Norocul, cum spuneam, nu are obiceiul de a-si arata aceeasi fata muritorilor, el invartindu-si  mereu roata sa; este bine deci, ca oricine si oricat ar fi de fericit, sa simta amarul, in toata bucuria...
Asadar trebuie sa intelegeti ca victoria romanilor nu a fost altceva decat soarta, impotriva careia stim ca nimeni nu se poate opune. Cum ar fi putut romanii sa-i invinga pe huni, daca mai inainte tremurau in fata lor? Nu am facut noi oare tributar Imperiul Orientului? Nu paseam noi victoriosi prin toata Scitia si Germania? Nu am invins noi atatea popoare, atatea natiuni? Cum ne-ar fi putut invinge deci romanii, daca nu prin forta destinului? Si cine i se opune destinului? Stiti ca romanii insisi si-au dat seama ca ne-au invins printr-o intamplare, nu prin valoare. Ati vazut ca s-au retras cu totii in locuri sigure si se tem ca noi sa nu-i distrugem. Daca au fost mai valorosi decat noi, de ce nu au dorit sa culeaga fructul victoriei? De ce, cand au ajuns la linia de centru, nu ne-au atacat? De aici putem deduce ca a fost doar un accident al norocului si nu propria valoare a romanilor. “
Asadar, destinul si norocul sunt cele doua componente responsabile pentru tot ce a facut. Astfel reinvie Attila, isi reface armata si timp de trei ani continua sa terorizeze tot ce era in jur. Norocul romanilor vine tot din partea lui Torismund care din Spania atent la miscarea hunilor, si-a adunat oamenii si printr-o combinatie tactica  foarte inteligenta reusesste  sa-i puna pe fuga pe huni, care se intorc in patria lor fara nici o glorie. „Se poate spune ca mandrul tiran, conchide  Zeno, in loc sa stearga din memorie prima infrangere suferita in Campiile Catalunice, a mai adaugat una, poate chiar mai mare. “

      Spovedania lui Gelimer

      Vandalul Gelimer a fost un rege uzurpator, crud si nemilos. Nu s-a dat inapoi de la nimic pentru a-si pastra puterea si satisfactiile personale. A persecutat crestinii si a comis multe atacuri sangeroase impotriva romanilor pricinuindu-le pagube imense. In cele din urma a fost prins de generalul Belizariu si a ajuns in fata imparatului Justinian caruia ii vorbeste,  aidoma lui Attila, despre vanitate, soarta defaimatoare si  instabilitatea  norocului care-i justifica dreptul la clementa.
„Vanitas vanitatum, et omnia vanitas“. Apoi a mai adǎugat cǎ era un intelectual, cǎ studiase toate cǎrtile de filosofie si despre umanitate:
Eu nu mǎ mir, marite impǎrat, sa mǎ vǎd cǎzut din fericire ȋn atȃta mizerie, sa fi cunoscut instabilitatea norocului, care se joacǎ mereu cu muritorii. Mǎ mir doar cum a fost posibil sa ȋti dureze tie atȃt de mult. Ceea ce nu s-ar fi ȋntȃmplat, dacǎ eu m-as fi gȃndit si la o bunǎ apǎrare sau cǎ cine se naste, este supus defǎimǎtoarei sorti. Iar cei mai mari adversari ai acesteia sunt tocmai  sefii de stat si de  imperiu. Si pentru cǎ acum am ȋnteles aceste lucruri, consider cǎ cei care trǎiesc ȋn partea de jos a statului sunt mai fericiti decȃt regii. Pe lȃngǎ faptul cǎ ei se pot bucura fǎrǎ nicio grijǎ, nu cum au ȋmpǎrǎtia si regatul, iar conditia lor umilǎ, ȋi ajutǎ, cǎci dacǎ norocul le este nefast, ei stiu deja cǎ nu prea au multe de pierdut. Dar regii, care au atȃtea avutii, simt cǎderea cu duritate, atunci cȃnd ajung ȋn mizerie. Cum mi s-a intamplat mie, care mai ȋnainte comandam armatelor, oraselor, provinciilor, mǎ aflam printre atȃtea delicii si plǎceri, ȋn abundenta lucrurilor, temut si adorat de ai mei, iar apoi m-am vǎzut fǎrǎ o pȃine, cu care sǎ-mi satur foamea, fǎrǎ un burete, care sǎ-mi steargǎ lacrimile si fǎrǎ o ceterǎ, care sǎ-mi consoleze durerea. Asa cǎ, ȋti spun impǎrate, cǎ cel care considerǎ victoria a ta, sa stie ca aceasta a fost a mea si mǎ va considera pe mine mai vrednic de triumf. Cǎci tu ai ȋnvins un rege, ceea ce se vede zilnic, dar eu am ȋnvins norocul, pe care nimeni nu l-a ȋnvins niciodatǎ. Tu l-ai doborȃt pe unul, care era doborȃt de noroc, dar eu am pus norocul la pǎmȃnt si desi m-a dǎrȃmat, nu m-a ȋnvins. Tu ai invins un invins de foame, iar eu am invins foamea, care se satura cu mizeria mea. Tu ai combǎtut un principe al lumii, eu o impǎrǎteasǎ, reginǎ a tuturor statelor si imperiilor. “

    Regele  Teodoric, Daulo si intelepciunea originara

    Ostrogotii sunt preferatii autorului care tine sa precizeze ca  ei au avut un imperiu mare si, provenind direct din Filimer, ii depasesc in antichitate si nobete pe vizigoti. Distrugand si secatuind Italia, prin valurile de potopuri barbare, ostrogotii au readus-o la starea primara  de puritate si de noblete a obiceiurilor ei.
    Nicolò Zeno nu-si ascunde pretuirea si admiratia pentru “barbarul“ Teodoric care este eroul special al cartii.. Totusi, atunci cand vorbeste de el, ramane consecvent principiului de a aseza povestirea inaintea judecatii oamenilor. Insa de fiecare data cand il evoca are grija de context. Iata o prima abordare:
“Odoacru a venit in Lombardia unde l-a intalnit pe Orestes, care avea sub comanda armata romana. In lupta, Odoacru l-a prins viu pe Orestes si l-a ucis in prezenta armatei sale, acest succes permitandu-i sa puna stapanire pe intreaga Italie, iar asta pana la aparita lui Teodoric si a ostrogotilor sai. Pentru ca Teodoric a fost un principe luminat, nu mai putin decat alti imparati romani, faimos in timp de pace si ilustru in timp de razboi, care a pus bazele unui imperiu, sa spunem mai durabil, decat au facut-o alti barbari in Italia, mi s-a parut necesar sa scriu despre el intr-o alta carte... “
In alta parte avem un portret succint si extrem de sugestiv al insusirilor proaspatului rege instalat la Ravenna: “Nemaiavȃnd nicio problemǎ de rǎzboaie, crescut de mic printre romani si conversȃnd cu acestia lǎsȃnd de-o parte mȃndria specificǎ barbarilor, a ȋnceput sa observe cu atentie justitia si sa facǎ astfel ca Ravenna sa devinǎ atȃt capitala ostrogotilor sǎi, cȃt si a italienilor. Si pentru cǎ, asa cum am mai spus, orasele italiene erau nelocuite din cauza multimilor barbarilor ce le devastaserǎ, cu vorbǎ bunǎ, cu  favoruri si daruri consistente s-a gȃndit sa ȋi ȋnflǎcǎreze pe acestia de dorinta de a se reȋntoarce fiecare ȋn patria sa, ȋn special pe aceia care se retrǎseserǎ ȋn lagunele Venetiei. In felul acesta, marele principe a domnit 37 de ani ȋn glorie, fǎcȃnd ca Italia sa redevinǎ fericitul si binecuvȃntatul stat de dinainte. “
Sa nu uitam totusi ca Zeno este venetian si, prin genealogie, nu poate sa nu fie implicat sentimental in istoria Venetiei, care de-a lungul vremurilor a fost marcata puternic de actiunile barbarilor. Cetateanul Daulo, care le vorbeste venetienilor, poate fi chiar autorul. El rezuma cu luciditate amara situatia in care au ajuns lagunele Venetiei, odinioara aflate in plina stralucire, cu palate si biserici superbe, cu oameni de valoare si cu civilizatie aleasa, ajunsa acum in saracie si depopulata, abandonata de ingratitudinea  propriilor conducatori si lovita de toate categoriile de barbari, se afla acum la limita de jos a sperantei, dar  insista ca aceasta situatie poate fi un punct de plecare pentru un viitor mai bun si pentru libertate, in care sa domine principiille modestiei, intelegerii si egalitatii oamenilor Apreciind ca valurile de barbari si neglijenta si ingratitudinea propriilor conducatori i-au pus pe venetieni in situatia primara si originara de a alege, Daulo le atrage atentia venetienilor:
     “Mai este si Teodoric, care sub masca clementei si a bunǎtǎtii, i-a convins pe consanguinii si amicii nostri sa se reȋntoarcǎ ȋn primele noastre patrii,  noi pierzȃnd orice sperantǎ de a deveni, pe zi ce trece, mai mari. Si dacǎ mǎ gȃndesc mai bine, Teodoric i-a sedus pe ai nostri sa se ȋntoarcǎ acasǎ, pentru cǎ noi, nemaiavȃnd  nave, am fi putut fi ȋnvinsi de el si de armata lui cu mare usurintǎ. De aceea eu cred cǎ noi trebuie acum sa ne sfatuim ȋntre noi, cǎci dacǎ barbarul ne va pune jugul pe gȃt, nu vom mai putea niciodatǎ sa ni-l scoatem, pentru cǎ avem putinǎ fortǎ. Si chiar dacǎ am rǎmas singuri, nu trebuie sa ne speriem si sa acceptǎm orice doar ca sa ne salvǎm, cǎci sufletul ȋsi aratǎ adevǎrata grandoare atunci cȃnd, dintr-o pozitie modestǎ se stabilesc lucruri mari. Daca facem  niste planuri bune ȋmpotriva lui Teodoric, vom scǎpa de el si de altii care vor sa ne loveascǎ si vom trǎi ȋn pace, ȋn odihnǎ, ȋn libertate si cu speranta de a avea un stat mai mare, iar parerea multor ȋntelepti este cǎ pentru fiecare ȋnceput, Dumnezeu este favorabil. Eu nu mi-as permite niciodatǎ sa vǎ propun asa ceva, dacǎ nu as crede cǎ Dumnezeu, poate pentru binele nostru, a vrut el sa ne aducǎ aici, sa fim abandonati de cei care ar fi trebuit sa rǎmȃnǎ cu noi si sa ne lase ȋn sǎrǎcia si mizeria ȋn care ne-au lǎsat fara teama ca vor fi considerati si cruzi si inumani.
As vrea l sa vǎ spun, mai ȋntȃi, care este scopul nostru, iar apoi vǎ voi spune care este mijlocul pentru a-l ȋnfǎptui. Un lucru este sigur: nimic nu este mai drag, mai dulce sau mai binevenit printre muritori, decȃt libertatea.(...) Aceastǎ libertate consider eu cǎ trebuie sa fie scopul nostru, cǎci dacǎ o vom pǎstra, ne vom salva vietile, sotiile, copiii, patria, casele, templele si toate lucrurile publice si private. Si ceea ce conteazǎ mai mult este cǎ vom trǎi mereu ȋn pace si liniste. Vom avea marea consolare de a ne vedea dacǎ nu mari si puternici, mǎcar modesti, dar cu un stat ȋn lume; ne vom bucura mai mult de viatǎ ȋn interior si o sa simtim mai putin, poate, loviturile sortii, cǎci nu vom avea altceva de pierdut, decat libertatea. Toate aceste lucruri trebuie sa ne ȋmpingǎ sa ne ajutǎm de unii singuri, cǎci nici cu arme, nici cu bogǎtii, nici cu armate nu vom putea atinge acest scop.
Si ȋn acest stat ȋn care ne-a asezat Dumnezeu, fiind cu totii egali ȋn case si reputatie, va trebui ca prin lege sa stabilim ca umilinta si conditia modestǎ sa fie pe placul tuturor; sa nu ni se altereze nici modul de viatǎ, nici obiceiurile. Cel sarac sǎ nu fie mai mare decȃt cel bogat. Fiecare lucru sa fie bine cumpǎnit, iar toate nivelurile norocului sa fie simtite ȋn aceeasi mǎsurǎ. Dacǎ noi vom gȃndi astfel, atunci nici Teodoric, nici alte popoare barbare nu se vor mai arǎta interesati de noi. Cǎci dacǎ vom fi sǎraci, ce bogǎtie vor cȃstiga? Dacǎ ne demonstrǎm umili si supusi, ce glorie sau triumf vor avea? Dacǎ vom sta la mila tuturor, ce fruct ar mai culege? Niciunul, evident.
As vrea ca palatele si casele sa fie abandonate, sa locuim ȋn comun si ȋn mod egal. Astfel, neputȃnd oamenii sa se ȋmbogǎteascǎ ȋn vesminte, ȋn a asterne mesele pline, ȋn a locui case mari, ȋn a dori sa fie servit sau a dori sǎ-si cumpere mereu ce are celǎlalt, atunci fiecare va trǎi ȋn pace, ȋn egalitate si se va bucura de patrie, sotie, fii si rude, fǎrǎ a se simti deloc nefericit si avȃnd ca unic scop pe Dumnezeu si teama de EL, astfel ca tot ceea ce va face, sa fie spre bine.”

    Totila si eroismul disperat

    Dupa moartea regelui Teodoric regatul a inceput sa de destrame. I-a succedat fiica sa, talentata, dar nefericita Amalasunta. Casatorita din obligatie cu in intrigant, este asasinata. Desi Imperiul Roman fusese daramat, Roma continua sa fie o miza. Ostrogotii o ataca de doua ori, prima data prin Vitige, a doua oara de Totila, care-l asediaza si il infometeaza. De aceasta data, Roma este aparata de la distanta, de Iustinian prin capitanii lui, Belizariu, din nou, si eunucul Narsette. Daca Teodoric a fost un principe luminat, Totila unul dintre ultimii  regi ostrogoti, a fost un erou disperat. Italia este din nou devastata, luptele sunt grele si haotice, Totila este ucis, ca si succesorul sau, Teia, iar gotii ramasi fac pace cu eunucul Narsette si intra de acum  in anonimat.

    Don Rodrigo. Dragostea pierzaniei

    Imperiul vizigotilor din Spania a fost de la inceput mare si puternic, de cand Valia i-a izgonit pe vandali. In luptele impotriva lui Attile, vizigotii au dat cel mai mare contingent de trupe, mai mare decat romanii si alti barbari la un loc. Au dat Spaniei  peste 30 de regi, mai multi episcopi, printre primii fiind Sigesariu, discuipol al lui Ulfila, si chiar doi sfinti, Leandro si Sf. Isidor. Au fost regi puternici si reformatori, daca e sa-i amintim in afara lui Valia, pe Teodoric din neamul Baltilor, Torismund, Sisebut, Chintila si Vamba in timpul carora vizigotii au domnit exclusiv si s-au reconstruit orase, castele, catedrale.
In anul 712 a fost fǎcut rege Don Rodrigo, ultimul descendent al Casei Regale a Gotilor, iar domnia acestuia a ȋnceput ȋn momentul ȋn care Carol cel Mare punea stǎpȃnire pe regatul Frantei. Nenorocirea acestui rege si a familiei sale  gotice a fost cǎ acesta se ȋndrǎgostise extraordinar de fata unui conte vasal, pe care ȋl chema Julian. Dorind sǎ culeagǎ fructul acestei iubiri si neputȃnd, din cauza onestitǎtii si puritǎtii tinerei fete, ȋn timp ce tatǎl ei a plecat ambasador ȋn Franta, el a profitat din plin de aceastǎ situatie. Cand tatal ei s-a intors in Spania si a inteles grava faptǎ comisǎ, s-a prefǎcut ȋn fata regelui ca nu stie nimic si dupǎ cȃteva zile, desi se aflau ȋn toiul iernii, a trecut ȋn Africa ȋmpreunǎ cu familia sa unde impreuna cu capeteniile arabe,  care parca atata asteptau, a pus  la cale o memorabila si foarte minutioasa razbunare. Rezultatul a fost ceea ce istoria a  denumit mai tarziu drept invazia maura, concretizata  intr-o lupta teribila si inspaimantatoare care a durat opt zile si la capatul careia, nefericitul rege a fost ucis impreuna cu armata sa. Totul s-a intamplat, dupa cum ne asigura Nicolò Zeno intr-o zi de duminica, in anul 729, pe data de 11 septembrie.

    Istoria si continuitatea getilor
    
    Rar am mai citit o carte atat de transanta. Fata de cartile de istorie oficiale, incarcate de indoieli, cartea lui Nicolò Zeno este incarcata de autoritate. Cartile getilor au ca subtitlu Despre originea barbarilor, care au distrus imperiul Romei.
Editorul din 1557, Francesco Marcolini, motiveaza publicarea pentru a reabilita numele de barbar, care a ramas neplacut in memoria istoriei. La  randul sau, autorul argumenteaza de ce ostrogotii sunt mai nobili si mai vechi decat vizigotii si asaza povestirea inaintea judecatii oamenilor, o hotarare inteleapta daca ne gandim ca nimeni nu se poate incumeta sa-i  judece pe protagonistii istoriei, chiar cind aceasta este de multe ori doar o succesiune de razboaie izvorate uneori din pricini drepte, din nevoia de dreptate sau pentru salvare colectiva, dar de cele mai multe ori din lacomie, din dorinta de jaf, din trufie sau din vanitate, asa cum rezulta si din aceasta istorie. Autorul mai adauga   ca prefera faptele vechi, demne de a ramane in memorie. Aceste fapte arata ca getii, ca popor stravechi, au avut o continuitate istorica de peste trei milenii, daca luam in calcul doar  istoria lui Zeno, care incepe

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează.

scrie un review