Cele doua capete ale tacerii

preambul
daca as fi stiut atunci – cand stateam absorbit
cu obrazul culcat pe perna din cuvinte
ca intr-o magnifica alegorie
potrivita unui destin scriitoricesc –
ca va fi vorba de inspiratie, as fi scris
m-as fi lasat starnit de ambitie
as fi intrat intr-un vis
as fi colectat impresii, idei, notatii
ca sa nu scap acele rare fermentatii
cand mintea framantata de opera
dupa indelungi perioade de ceata, confuzie
prinde in sfarsit un moment de infuzie
si deodata forma se lamureste singura
vine parca de la sine
ca si cum ar fi colaborat in ascuns
o nobila instanta care nascoceste mai bine,
iar din acel moment textul, care suna fad
mediocru si monoton,
capata o voce noua si un alt fason
in care vechi rostiri fara de ritm, fara de melodie
rasuna deodata precum privighetoarea-ntr-o vie
parca un vechi, la vremea lui faimos poet persan
ti-ar fi imprumutat graiul
ca sa implineasca neterminatul divan
– locul in care candva un trimis a cantat
va pastra viu ecoul
pana cand unui alt poet, din alta limba poate, din alt timp
ii va fi dat ochiul ca sa tinteasca-n Olimp
si viziunea, ca sa razbeasca
inspre departele ce e icoana cereasca
atunci harul adamic de a spune pe nume
va scoate din neguri noi chipuri, o lume
care nu va fi antica in stil, nici moderna,
ci simpla, fireasca precum rostirea eterna –
dar n-am stiut la timp ce se petrece
nu am inteles felul ciudat in care nelinistea se preface in cant
cum cuvintele se impletesc in versuri, in rostiri
lucrate cu niste degete foarte, foarte subtiri
de cele pe care cinstitii antici le numeau muze
pentru ca nicio cantare nu le curgea zadarnic pe buze
niciun cuvant pe care-l rosteau nu era lipsit de noima, de miez
incat, pe urmele lor, am ajuns sa-mi compun
sa zicem asa, o arta poetica a mea, un crez
pe care, simplu, l-as rezuma in aceste sentinte:
in poezie nu exista nimic vechi, nimic nou
decat in forma, in limbaj, ceea ce nu inseamna glas, ci ecou
daca ceva este scris sa reziste, va rezista prin sens
care in substanta poetica este nucleul cel dens,
iar sensul nu este al poetului, ci al lumii in care el este
trimis sa cante
cu cuvintele, cu simtirea lui aluatul vietii sa-l framante
si din tot ce este moale, instabil, curgator
sa scoata forme perfecte, ceva revelator
din ce este ambiguu, nelamurit, cetos
sa decanteze un simbol cu miez satios
limba este o piatra pe care trebuie s-o slefuiesti
anumite margini, colturi sa netezesti
altele dimpotriva, sa le ascuti, sa le ciobesti
cand tema permite sa iesi putin din geometrie
din suprafete indecise sa faci oglinzi,
dar sa nu uiti farmecele cuprinse in salbaticie
ce a facut bine natura sa lasi asa
nu schimba adevarul ei in fatarnicie
caci oricat de bun artist esti, natura e cu cativa pasi inainte
ea a rostit de mult enigme pentru care tu inca nu ai cuvinte
ea a fixat in diamante lumini pe care nu poti sa le privesti
cu ochii umbriti de gustul naiv pentru simple povesti
tu, care ai nevoie de o mie si una de nopti de iluzie, de amagire
ca sa pricepi ceea ce prinde intr-un koan japonezul cu
mintea subtire
si ai nevoie de mii de pagini, de exemple, de ilustratii
ca sa desfaci in vorbe samanta inaltelor vibratii
tot ceea ce contine sens, expresie, metafora este gata dat
nu ai decat sa gasesti limbajul adecvat
vei vedea atunci enigme, taine, proportii, sectiuni
natura ti le va dezvalui ca un buchet de minuni
– si atunci cand vei canta, ea va canta
cand vei insira cuvintele, ea va lumina –

OPINIA CITITORILOR