Clasic, Baroc si Rococo

Prejudecata valorii absolute a esteticii clasice, stabilita de Renastere si repusa in circulatie la sfirsitul secolului al XVIII-lea de miscarea denumita neoclasica, a dus la desconsiderarea oricarui curent care se indeparta de aceasta tendinta; ceea ce a avut drept rezultat ca parte din marile stiluri create de civilizatia occidentala poarta denumiri care, la inceput, au fost pur si simplu niste termeni de dispret: goticul, barocul, rococoul. Printre diferitele sensuri ale cuvintului «baroc», cel care, din punct de vedere estetic, pare sa fi fost cel mai eficace, se refera la termenul prin care giuvaergiii din peninsula iberica desemnau o perla neregulata; cuvintul «baroc» vrea sa spuna asadar «imperfect». Cit despre termenul «rococo», era intrebuintat in atelierele ebenistilor francezi din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea pentru a califica formele contorsionate ale mobilelor din epoca lui Ludovic al XV-lea. Cuvintul «rococo» a ramas legat de arta secolului al XVIII-lea. Cuvintul «baroc» a capatat, dimpotriva un inteles mult mai larg. Unii esteticieni moderni au vrut sa vada in arta baroca o valoare formala rezultind dintr-o atitudine vitala si avind un caracter complementar, intr-o oarecare masura, fata de arta clasica; intreaga istorie a formelor s-ar reduce astfel la o alternanta intre baroc si clasic Esteticianul german Wölfflin a descris caracteristicile formale ale fiecareia din aceste doua tendinte. Arta clasica nu-si intoarce fata de la natura; e o arta care se bazeaza pe observatie; dar dincolo de dezordinea aparentelor, clasicismul incearca sa descopere adevarul profund care constituie ordinea lumii. Compozitiile clasice sint simple si evidente, fiecare dintre partile lor componente pastrindu-si independenta: au un caracter static si sint inchise intre limitele in care sint incluse. Artistul baroc viseaza sa se insereze in multiplicitatea fenomenelor, in fluxul lucrurilor in perpetua devenire; compozitiile sale sint dinamice, deschise; tind sa se reverse peste limitele in care sint inchise; adunate intr-o unitate de actiune organica, formele care alcatuiesc aceste compozitii nu pot fi izolate unele de altele; instinctul de evaziune al barocului il obliga sa prefere «formele care-si iau zborul» celor care au o densitate statica. Preferinta artistului baroc pentru patetism il face sa picteze suferintele, pasiunile, viata si moartea in culmea paroxismului, in vreme ce artistul clasic reprezinta figura umana in deplina posesiune a fortelor ei. Lucrarea de fata nu urmareste sa discute valoarea acestor teorii; ci sa cerceteze arta Occidentului de-a lungul a doua secole – al XVII-lea si al XVIII-lea; arta care poarta denumirea generica de arta baroca, desi in ea sint incluse unele expresii apartinind clasicismului pe linga cele ale barochismului; in ceea ce pliveste stilul baroc, el desemneaza, in mod special arta secolului al XVII‑lea, termenul «rococo» aplicindu-se celei din secolul urmator. Barocul incepe in ultimii ani ai secolului al XVI-lea; impulsul i-l da Italia; rococoul este desfiintat de neoclasicismul care sfirseste prin a-l inlatura atit in Anglia, cit si in Franta si in Italia in jurul datei de 1760. Cu toate acestea, departe de centrele de creatie, in regiunile cele mai indepartate ocupate de Occident, in America Latina mai cu seama, barocul supravietuieste si dupa anul 1800. Lipsa de coordonare in timp a diferitelor stiluri practicate in Europa este un fenomen important, caracteristic pentru arta secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea, Stiluri deosebite isi fac concurenta in regiuni invecinate, uneori pe teritoriul aceleiasi tari; artele nu merg toate, intotdeauna, in acelasi ritm; uneori arhitectura tinde spre clasicism, in vreme ce artele minore au o expresie de-a dreptul baroca. Tendinta generala a epocii, cu toate acestea, urmareste unitatea inglobind toate artele intr-o expresie unica, silindu-le sa se indrepte spre acelasi scop; tendinta pe deplin realizata in Versailles-ul lui Ludovic al XIV‑lea si in rococoul german, care poate fi considerat, intr-o oarecare masura, drept apoteoza barocului. La aceeasi data, insa, Italia, Franta si Anglia tind sa se detaseze de baroc si sa evolueze spre o noua forma a esteticii clasice, denumita neoclasicism, care-si are sursa de inspiratie in Antichitate, cunoscuta mai direct si mai profund gratie descoperirii unor orase din Campania si din Sicilia, si apoi din Grecia si din Orientul Mijlociu. Neoclasicismul este consecinta tendintei spre clasicism, care a inspirat intotdeauna anumiti artisti, in plina efervescenta baroca si care a constituit chiar dominanta esteticii franceze si aspiratia esteticii engleze, ceea ce n-a impiedicat Franta si Anglia sa mentina unele expresii pur baroce, fara ca de altfel ele sa-si dea seama de lucrul acesta, constiinta unei estetici baroce opuse clasicismului aparind mult mai tirziu; in secolul al XVII-lea cei mai mari artisti baroci erau convinsi ca respecta cu multa strictete principiile Antichitatii. A incerca sa rezumi epoca respectiva la bipolaritatea clasic-baroc ar fi o tentativa sortita esecului; exista expresii care nu-si pot afla cu prea multa usurinta locul in sfera nici unuia dintre aceste doua concepte, ca, de pilda, estetica realista pe care o practica cea mai mare parte a pictorilor olandezi. De fapt, epoca, denumita baroca, este cea mai bogata in expresii din intreaga civilizatie occidentala – este momentul in care fiecare din popoarele care alcatuiesc Europa nascoceste formele artistice care-i sint proprii si care-i traduc cu cea mai mare fidelitate geniul. Varietatea aceasta de expresii este sporita de o intensa circulatie a formelor. Civilizatia occidentala nu cunoscuse nicicind o asemenea activitate de schimburi internationale in domeniul intelectual. Internationalism care nu e prin nimic contrariat de diferentele religioase si care contrasteaza cu nationalismul secolului urmator, cind creatorii de valori artistice vor trai izolati in cercul strimt al culturii tarii careia ii apartin. (Delacroix va fi un pictor francez, mai mult chiar, un pictor parizian; Rubens, care a lucrat in Italia, Franta, Spania si Anglia, a fost un pictor european.) Antagonismele politice care dau nastere razboaielor nu ridica nici un fel de bariera intre popoare pe planul civilizatiei si al culturii. Efervescenta schimburilor in domeniul artistic incepe o data cu secolul al XVII‑lea. Roma este pe vremea aceea punctul de atractie al Europei, asa cum va fi Scoala din Paris in prima jumatatea secolului al XX-lea; flamanzi, olandezi si germani vin aici sa studieze capodoperele Renasterii si, dupa putin, cele care apartin artistilor moderni. Stagiul in Italia, considerat necesar pentru o formatie artistica completa, va fi sprijinit in curind de o seama de institutii oficiale. Incepind cu sfirsitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, fara ca admiratia pentru Italia sa scada in intensitate, Franta stirneste ea insasi un mare interes. In decursul secolului al XVII‑lea aceste doua tari vor furniza Europei o serie intreaga de «specialisti», care vor duce in regiunile cele mai indepartate formele artei «moderne». Schimbul acesta de influente nu este egalat decit de puterea de asimilare a popoarelor care le primesc. Originile franceze sau italiene ale artei germane sau ruse devin dupa putin timp de nerecunoscut datorita transformarii pe care le-o impun insisi artistii care le vehiculeaza si care pierd imediat caracterul lor national, lasindu-se absorbiti de mediul inconjurator. Greutatile calatoriilor, in aceasta epoca, nu restring numarul lor; faptul ca se efectueaza cu incetineala contribuie la o cunoastere mai aprofundata a tarii strabatute, decit extrema rapiditate a mijloacelor de transport din zilele noastre. Incepind cu sfirsitul secolului al XVII-lea, este un lucru de la sine inteles ca orice om cultivat trebuie sa-si desavarseasca educatia efectuind o calatorie prin toata Europa, care-i va permite sa vina in contact cu diferitele forme de civilizatie pe care le-a zamislit aceasta; principi si burghezi, viitori monarhi strabat drumurile, viziteaza orasele, solicita sa fie primiti la diferite curti. Cit despre intelectuali, acestia schimba intre ei o voluminoasa corespondenta care, pe plan stiintific, pregateste viitoarele periodice, si se duc cu placere la curtea printului care-i cheama, chiar daca e vorba de o tara straina. Caterina a II-a isi va avea filosofii sai, pe Diderot si Grimm, dupa cum Frederic al II-lea si-l va avea pe-al sau, pe Voltaire, dupa cum Cristina a Suediei il avusese, in secolul precedent, pe Descartes. Secolele al XVII-lea si al XVIII-lea cunosc apogeul sistemului de guvernamint bazat pe puterea absoluta a unui monarh apartinind unei familii ce detine aceasta putere de drept divin. In tarile catolice conceptia respectiva se confunda in mod natural cu credinta religioasa. Tara in care alianta aceasta intre divin si monarhic si-a gasit expresia cea mai desavirsita este Austria unde, desi nu mai reprezinta decit un simbol, notiunea de «Sfintul Imperiu romano-germanic» este inca vie in spiritele oamenilor. In Franta conceptia regalitatii este, dimpotriva, mult mai laica. Notiunea de drept divin in ceea ce priveste regalitatea nu este raspindita, de altfel, in toata Europa; in Anglia, de pilda, care a creat monarhia parlamentara, a avut foarte mult de suferit; in sfirsit, Tarile de Jos din nord, care si-au cistigat cu mari sacrificii autonomia de sub dominatia Spaniei, au instituit un regim care, desi autoritar, nu este mai putin democratic. Sigur este insa ca notiunea de drept divin, din punct de vedere religios si monarhic, a incurajat desfasurarea unui fast care lipseste cu totul burgheziei olandeze. Cu toate ca in nevoia aceasta intensa de a crea opere de arta exista o cauza mai adinca, o tendinta de evaziune, un fel de fuga in fictiune, contrastind cu progresul pozitivismului in stiintele exacte, si in curind si in stiintele morale, pe care il traiesc secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Fara indoiala ca nici o epoca nu contrazice in asemenea masura teoriile lui Taine care supun arta determinismului strimt al mediului, caci nici o civilizatie artistica nu a fost atit de fertila in contradictii, in paradoxuri; acestea sint insasi imaginea prodigioasei sale bogatii si a fortei sale creatoare expansive fara egal in nici un alt moment din intreaga istorie a artei.

OPINIA CITITORILOR