Cum s-a facut de-am ramas fata batrana

Rugamintea marii scriitoare in viata este ca nimeni sa nu se supere pe ea pentru randurile asternute aici. S-a apucat sa-l spioneze pe domnul Costel, administratorul, si sa se dea cu patinele in Cismigiu, sa cante la pian si sa faca naveta la o scoala cu purici. Sa participe la o inmormantare si sa aprinda lumanari in fata usii vecinului ei, artistul liric. Sa vorbeasca despre viata mamei ei si s-o transforme pe aceasta in fluture. Sa bata cuie in sipci ca sa ridice garduri si sa mearga la vanatoare. Sa urmareasca o biata batrana, pe prispa casei ei darapanate si sa dea lectii de prajit cartofi prin vocea"cabinetului doi". Sa faca mujdei in mijlocul padurii. Sa' Ei, doar n-o sa va povestesc acum tot.
Fiind foarte ocupata cu acordarea autografelor, cartea fiind un best seller de Cucuietii din Deal si Cucuietii din Vale, autoarea m-a rugat pe mine sa multumesc in numele ei cititorilor, prietenilor, dusmanilor, criticilor, rudelor, vecinilor care vor da navala sa cumpere unul din cele 567 890 de exemplare tiparite.
Voi incepe sa va povestesc cum s-a facut de am ramas fata batrana prin a confirma un proverb, pe pielea mea si retineti-l. Asta e, e adevarata vorba"Alegi, alegi pana culegi". Numai ca na, eu nu mai am nici de unde culege. Buna filosofie de viata mai avea Ionela, colega mea de camera din camin, care s-a maritat in anul doi:
- Fata, sa stii ca asta e cea mai faina perioada din viata noastra. Uita-te si tu in jur cati tipi sunt pe metru patrat! Pai asa recolta de handralai n-o sa mai vedem, dupa repartitie, nici daca-i adunam pe toti cei intalniti intr-un cincinal. Acu e acu! Asculta la mine! Daca nu ne maritam in facultate sa stii ca ramanem fete batrane!
Ochii ii straluceau de pofta, pofta de barbati, de viata.
- Ei, nu! ziceam eu cu ironie si intorceam pagina cursului de filozofie marxista.
- Razi, tu, razi, dar o sa ajungi la vorba mea, zicea Ionela facandu-si conturul ochilor cu dermatograf.

Nu se supara pe mine, Ionela. Fata buna. Doar ca se machia foarte mult sau corect zis, nu se demachia, asa ca, desi nu vazusem niciodata cum arata fata cuiva cu machiaj tatuat, cum auzisem noi ca ar fi prin America, machiaj care cica dura vreo doi ani, apoi ne puteam uita la Ionela ca sa ne formam o idee.

Zic ca n-am ascultat-o pe Ionela in privinta maritisului, desi ocazii am avut. Trebuie sa recunosc ca nu sunt urata, asa cum probabil va imaginati, dar am limba ascutita si sunt pretentioasa. Mai intai, ca nu mi-a placut nici un coleg de-al prietenului Ionelei, student la Academia Militara. Prea pareau toti dornici de parvenire si nici nu aveau maniere. Or fi avut ei salariu bun si ar fi tocat hainele statului, deci faceau economie, dar eu am auzit ca de la o varsta se umplu de ticuri, de la atata disciplina, si nu voiam nicicum sa-l vad pe al meu barbat, pe la vreo 45 de ani, asezand cozile canilor prin bucatarie, ca m-as fi imbolnavit de nervi, eu fiind mai boema de fel, adica niciodata nu-mi fac ordine in dulap, pe principiul ca oricum se face dezordine.

N-as vrea acum sa va plictisesc cu jurnalul meu de studenta, cum am taiat eu de pe lista toti pretendentii, de la Academia Militara sau de la Politehnica, pana am ajuns in ziua repartitiei, am trecut si de asta si m-am pomenit intr-un tren personal care ma ducea intr-o comuna din Arges - de, note mari, repartitie aproape de Bucuresti! - tot fara verigheta pe deget.

Si cand sa-mi trag sufletul si sa ma gandesc la lucruri practice - cum si unde ma spal la iarna, cand apa din galeata de afara va fi inghetat, cum depanusez porumbul fara sa-mi zgarai mainile etc - iata ca vine peste mine intrebarea gazdei, o femeie bruneta, cu nas ascutit, barmanita, impreuna cu barbata-sau, la mat, de aia se si face ca stau in gazda la cei mai bogati oameni din sat.
- Auziti, domnisoara, si de ce nu v-ati maritat?

Ar trebui sa ma enervez dar, una: ca nu-mi zice"tovarasa", ceea ce mai atenueaza din indiscretia intrebarii, si, doi, ca e femeie simpla, de la tara, si n-a facut psihologie, desi, taraneste vorbind acum, ar trebui sa stie ca nu-i bine sa vorbesti de funie in casa spanzuratului.
- Nu a venit saptamana oarba, stiti cum e! am dat-o eu pe gluma caci de, nu ma pot certa cu gazda-mi din cauza unei astfel de motiv pueril, adica lipsit de importanta. Ma pot supara pe ea ca intra in camera fara sa bata la usa, ca dimneata la 5 vorbeste tare langa geam, dar nici macar atunci nu-i pot face cunoscuta nemultumirea mea fiindca sunt la mana ei, oarecum.

Una peste alta, imi place aici, la cei mai bogati oameni din sat care, in cinstea mea, l-au invitat pe tovarasul primar la masa, sa vada ce profesoara frumoasa si desteapta a venit tocmai de la Bucuresti. A, sa nu o banuiti pe doamna Lavinia, gazda mea, de vreun gand codos, primarul e insurat si fiu-sau are 10 ani, si nici macar nu e la scoala in sat, ca sa zici ca ar vrea sa-i puna o pila la profesoara de engleza, l-a dat la Pitesti, la sora-sa, ca acolo se face carte, nu ca aici.
- Ca aici unde, tovarasul primar? il intreb eu malitioasa si-l privesc in ochi.

Asa fac eu, privesc oamenii in ochi. Nu toti imi rezista, mai precis nici unul, mama zice ca nu e bine sa-i privesc asa direct, ca-i sperii si o iau la sanatoasa.
- Adicatelea cum sa-i privesc, mai intr-o parte? Asa e bine? i-am raspuns eu si m-am uitat crucis, de mama s-a lasat pagubasa.

Tovarasul primar s-a balbait un pic dar a scos-o la capat cu demnitate, a ingaimat ceva si de o boala care ar trebui supravegheata mai bine la oras si cand sa-l felicit in gand pentru diplomatie, iata ca da si el cu bata-n balta:
- Auziti? (clar, astia de aici au impresia ca strainii de sat nu aud bine!) isi drese el glasul si lua o gura de tuica, sa-si faca un pic de curaj. Acu' ma iertati ca va intreb, ca nu e treaba mea. Dar de ce nu v-ati maritat? Ca sa stiti ca pe aici nu prea mai e nimeni de insurat, s-au grabit toti...
- Da, da, s-au grabit ca fetele mari la maritat, rase si barmanul sef.

De unul singur, la inceput, apoi impreuna cu primarul. Buna gluma, da.
- Lasati-o in pace pe domnisoara, nu vedeti ca a rosit! i-a dojenit tovarasa Lavinia. Mai bine hai sa mai serviti ceva!

Sa nu credeti ca sunt o pudica, nu, Doamne fereste! si ca orice aluzie, mai directa ori nu la fecioria mea ma face sa ma imbujorez precum domnitele din vremea medievala. Daca asa credeti inseamna ca v-am facut o impresie gresita. Nu sunt o mironosita, doar ca, Doamne ce ma mai piscau, pe sub blugi, puricii luati din clasa. Ma foisem eu cat ma foisem, dar la un moment dat a trebuit sa mai si stau nemiscata, sa nu creada mesenii ca am mancarici in fund. Cred insa ca acela care a folosit expresia asta figurata pentru prima oara s-a inspirat dintr-un exemplu cat de poate de concret. Si mai stiti ce cred? Si puteti sa ma contraziceti cat vreti, eu nu am argumente caci sunt filolog si nu biolog, ca sa demonstrez ce spun, dar cred cu tarie ca puricii au, in ciuda staturii lor umile si insignifiante, un puternic simt al apartenentei la un loc anume, caci altfel cum sa-mi explic ca in fiecare sambata, la urcarea in trenul care ma duce la Bucuresti, ma parasesc pentru a ma
intampina luni dimineata, in clasa? Orice veti spune, eu va garantez ca e adevarat si cel ce va vrea sa faca vreun studiu asupra acestor insecte, pulex irritans, e bine venit aici in locul asta unde nu vreau, nici cat un purice, sa fac multi purici.

Ca sa revin insa asupra subiectului, se pare ca s-a mai gasit un holtei pe aici prin sat, pripasit odata cu mine, tot cu repartitie guvernamentala, la inceput de toamna: seful de post.
- Ce faci? ma ia el"la pertu" de indata ce ma zareste si tineti cont ca e prima oara cand ne intalnim.
Ma uit in spate - nimeni. Nu ca as fi avut vreme sa ma dezobisnuiesc de familiaritatea studenteasca (sunt aici de cateva zile, doar), insa un tupeu de neam prost razbate prin ton, asezonat cu o privire obraznica care ma scaneaza de sus pana jos. Mi-e antipatic din prima.
- Am auzit ca esti nemaritata, ranji el fasolea la mine. Ha, ha, si eu.
- Si tu ce? Si tu esti nemaritata? il sficui eu cu vorba.
- Ha, ha, dar stii ca esti haioasa? Cand vii la sediu, ca trebuie sa-ti schimbi buletinul... Poate iti schimbi si numele de familie, ha, ha. Ca sa nu-ti faci buletin de doua ori. Ma cheama Tudorache, ha, ha.
- Ha, ha, il ingan eu si el isi dezveleste, prietenos, o pereche de gingii rosii. Tu asteapta-ma, ca vin eu!

Nu ma asteapta. Vine in fiecare zi pe camp si se asaza langa mine, pe o lada, si vorbeste, vorbeste... Despre taica-sau care e ambasador, despre calatoriile la Paris, despre cai verzi pe pereti. Suntem toti, profesori si elevi, in jurul unei gramezi mari cu porumb pe care trebuie sa-l depanusam. Practica agricola, doua saptamani. In facultate n-am avut parte de porumb, ci de struguri si ceapa. Oricum, mai bine decat la cules porumb, ma resemnez eu. Suntem, deci, toti asezati in jurul gramezii si n-am cum sa-l reped pe plutonierul asta mitoman si mitocan. Ma ridic insa destul de des ca sa mai ajut cate-un elev.

- Stiti, tovarasa Dumitrescu este foarte suparata pe dumneavoastra, imi sopteste la ureche directorul scolii, un Moromete cu facultate.
Ma mir. De ce?
- Pai e foarte suparata pe dumneavoastra, continua el, fiindca de cand ati venit nu se mai dezlipeste de dumneavoastra militanul asta si ea nu mai poate sa fure nici un stiulete...

Nici o sansa in cele doua saptamani de practica. Militianul, militian: rabdator, tare ca piatra si capos ca un magar. Cand l-am imbrancit de-a cazut in sant, si-a dat seama ca nu glumesc si de atunci nici nu m-a mai salutat, de fapt, pardon ca n-am pierdut nimic, caci nici inainte nu ma saluta.
(...)

In loc de prefata, postfata....

Rugamintea marii scriitoare in viata este ca nimeni sa nu se supere pe ea pentru randurile asternute aici. S-a apucat sa-l spioneze pe domnul Costel, administratorul, si sa se dea cu patinele in Cismigiu, sa cante la pian si sa faca naveta la o scoala cu purici. Sa participe la o inmormantare si sa aprinda lumanari in fata usii vecinului ei, artistul liric. Sa vorbeasca despre viata mamei ei si s-o transforme pe aceasta in fluture. Sa bata cuie in sipci ca sa ridice garduri si sa mearga la vanatoare. Sa urmareasca o biata batrana, pe prispa casei ei darapanate si sa dea lectii de prajit cartofi prin vocea"cabinetului doi". Sa faca mujdei in mijlocul padurii. Sa' Ei, doar n-o sa va povestesc acum tot.
Fiind foarte ocupata cu acordarea autografelor, cartea fiind un best seller de Cucuietii din Deal si Cucuietii din Vale, autoarea m-a rugat pe mine sa multumesc in numele ei cititorilor, prietenilor, dusmanilor, criticilor, rudelor, vecinilor care vor da navala sa cumpere unul din cele 567 890 de exemplare tiparite.

Editorul
Despre autoare

Carmen Musat-Coman s-a nascut in 1964 si locuieste in Bucuresti de la 20 de ani, lasand linistea padurii pentru agitatia citadina. Spera ca intr-o zi sa refaca traseul in sens invers. A absolvit in 1989 Facultatea de limbi straine, sectia franceza-romana, din cadrul Universitatii Bucuresti, si a predat franceza cateva luni intr-o comuna din tara, experienta care i-a inspirat povestirea care da si titlul primei ei carti. Din 1990 lucreaza in presa, perioada cea mai frumoasa considerand-o a fi intre anii 1997-2004, de redactor la revista Femeia. A colaborat cu diferite publicatii cu profil feminin, psihologic sau cultural si din 2006 este jurnalist independent. In 2005 obtine, cu articolul Emanciparea post-cratite, publicat in Psihologia azi, Marele Premiu al UNDP al competitiei media cu tema"Esti partenera la decizie". In acelaºi an primeste Premiul ambasadei Indiei pentru promovarea culturii indiene in Romania. Face traduceri din franceza, in special carti de psihologie, si traduceri din bengali. In 2008 la editura Polirom a publicat Cele mai frumoase basme bengaleze, traduceri realizate din bengali, avand onoarea de a fi cotraducatoare a cartii, alaturi de reputata scriitoare, traducatoare si cercetatoare Amita Bhose, a carei discipola este.
Cartea de fata contine povestiri, unele cu final neasteptat. Trei dintre ele au aparut pe site-ul liternet - Cum s-a facut' Mujdeiul, Cartoful - fiind traduse in maghiara de Bige Szabolcs si postate pe site-uri culturale din Ungaria. La vremea respectiva, autoarea s-a amuzat:"Sunt un scriitor fara volum publicat dar tradus in alta limba". A considerat-o o ironie a sortii.

AmitaBhose.net


Numar pagini:255
Anul aparitiei: 2009

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează.

scrie un review