Daniela Marin, Eternul exercitiu

Motto:

Niciodata nu ne vom putea regasi fara sa ne amintim ca odata ne-am pierdut.

Daniela Marin, "Eternul exercitiu" al efemerului 'in absentia' mortii
de Bogdan Geana

“Eternul exercitiu” de Daniela Marin este una dintre acele carti care isi depasesc conditia dupa prima rasfoire, ca urmare a prezentarii grafice elegante si totodata discrete. Daniela Marin si Editura Daath opereaza o restitutie culturala romaneasca, cu atat mai mult cu cat in alte tari astfel de artifacte nu au incetat niciodata sa incante publicul. Grafica in sine este tributara unui anumit gen de desen naiv, care multora le va aduce aminte de schitele specifice oracolelor din liceu. Responsabila de aceasta "licenta" este Uca Maria Iov, cea care combina un ludic naiv cu profunzimi sacre de tuse, conturand un baroc al detaliului, alternat cu o simplitate aproape de desen pe asfalt, atunci cand vine vorba de portretistica. Aceasta maniera de ilustrare grafica este in directa consonanta cu samburele propriu-zis al volumului.
Respectand naivitatea doar ca vehicol aparent, alibi atat de drag lui Nichita Stanescu, Daniela Marin sublimeaza esentele pana la cele mai filozofice banalitati cu putinta, de cele mai multe ori apeland la antinomie. De altfel, citindu-i poemele vei trai cu senzatia ca totul nu este decat o eterna ecuatie tensionata de eu – tu, inauntru – afara, atat mundan cat si visceral, pierdere – regasire. Aparent diseminate aceste doua categorii nu sunt decat abordarile tensionate ale monolitului fiintei si al existentei, ca un carusel ce obligatoriu reitereaza intregul ciclu, insa doar dupa consumarea etapelor acestora. Fara a exagera prea mult, Daniela Marin savarseste un volum compact precum o calatorie initiatica a sinelui, prin galaxii incomprehensibile doar la nivel optional. Cu alte cuvinte, exista intotdeauna nu un raspuns existential, ci multiple speculatii a caror finalitate insumata duce inerent si etern la acelasi rezultat.

“Eternul exercitiu” isi rezuma “miezul” inca din motto:
Niciodata nu ne vom putea regasi fara sa ne amintim ca odata ne-am pierdut.

Deceland, dupa Daniela Marin nefiinta nu este decat aceeasi fiintare, doar ca de aceasta data suporta fericit un ne in chip de prefix.

”Mi-au trebuit multe clipe de nefiinta langa tine
ca sa ajung acolo
unde te pot avea
fara sa fii.”

”Ma tot uit in ochii vostri
si ma adun
ma tot adun”

si

”Cat de mult trebuie sa ma sfartec in cioburile astea de lume ca sa
ma pot oglindi doar intr-unul,
acela din Lumina?”

Prin aceeasi dihotomie parte – intreg, chiar daca de aceasta data Daniela Marin strecoara o iluzie la adresa falsului lumii, chiar daca in aparenta aceasta isi declina apartenenta la celest, antinomia supravietuieste la adapostul unui ton elegiac - cioranian. Si din nou, ”Ganduri” adopta tonul ludic, incantator, poate pentru a reliefa apetenta copilului universal spre revelatie, nu insa si spre raspunsul concret la intrebarile existentiale. Gerunziile Danielei Marin, desuet depasite in contextul modernitatii sunt “salvate” de rimele tandre si neasteptate:

”Zbarnaie linii rotunde
Din ochi lacrimi cazande
Portative continue-n ganduri
Se-ncearca-ntre lupte de samburi”

Tranzitia de la o poetica eminamente casta spre indrazneala poetului modern este reusita de Daniela Marin prin dresarea unor constructii verbale de transit, cum este si cazul acestui:
”se-ncearca-ntre lupte”

Slefuirea fortata a verbului duce treptat la o obisnuinta in intimism, tranzitul de la tonul psalmic la cel mundan visceral generand poeme sumum ale filozofiei cu gnoseologia. Aici incepe sa se desavarseasca “exercitiul” existential al Danielei Marin, in poeme precum ”Bolovan”:

”Eu stau sub noaptea neagra in care m-ai inconjurat
sperand ca macar luna sa rasara din pieptul meu,
spre tine, plina sa luceasca
trezindu-te din somn.”

Revelatia pe care o cere poeta este enuntata cu recuzita necesara modestului, prin sublimari si sumumuri marcate de potenta gradelor de comparative prin “macar”. inca o data, imposibil de construit un astfel de discurs poetic sentimental-filozofic fara a apela la romantism, Daniela Marin isi etaleaza cultura, trimitand sageti catre lirica eminesciana, neeschivandu-se sa apeleze la panteism.

”Bolovan” comporta si o latura sacra, cu aroma de psalm:

”Dar inainte de asta
rupe-te,
sfarama-te,
zdrobeste-te din chin,
din durere,
tristete
si-amar
iar traieste-te.
Si-apoi,
impacat,
cere-ti iertare si zboara.”

”Durerea” substituie reumatismului cocheta criza a imbatranirii:

”vulgara senzatia rupturii
de-a dreptul indecenta
taierea bratului drept
ori a sanului stang
scarboasa de-a dreptul durerea ce trece numai odata cu schimbarea
anotimpurilor.”

Vorbim la acest nivel despre sentimente eminamente feminine cum ar fi fidelitatea sau angelicul. Exista in volumul Danielei Marin un poem de o frumusete desavarsita, epic prin excelenta si mustind a cioranism:

”Sa ucizi o pasare in colivie este ca si cum i-ai deschide portita
sa zboare
dupa ce te-a vazut imbatranind.”

Volumul ”Eternul exercitiu” se inchide la fel de cochet cum se deschide si cum de altfel evolueaza pe parcursul sau, printr-un cuvant de “ramas bun”, ”Pentru fiecare”, care mie, personal imi aminteste de una dintre aceste inchinaciuni de pe albumul ”Jocul de-a joaca”:
”Multumesc tuturor celor care ma iubesc chiar daca nu mi-o arata si tuturor celor care-mi arata lucruri chiar daca nu ma iubesc.”

”S-a adunat atata iubire in mine
incat a izbucnit un izvor,
o apa dulce, proaspata si rece
curgand mereu

cei insetati multumesc recunoscatori si beau
cei satui aduna pietricele de chihlimbar
cei obositi isi racoresc mainile, fata si picioarele
cei fara de trebuinta isi continua drumul”

Fragment din eseu- recenzie de Bogdan Geana.