Din mainile valahilor schismatici. Romanii si puterea in Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV)

Prima parte a acestui titlu– cea care pare oarecum metaforica, dar nu este– exprima esenta etnica a poporului roman medieval, anume latinitatea provenita din lumea occidentala, cuprinsa in termenul de„valahi“ si apartenenta la spiritualitatea rasariteana, reflectata de cuvantul„schismatici“. Ambele notiuni au fost folosite de straini, si nu de romani, si, cu toate ca incumba in ele adevaruri si nu fictiuni, au o nuanta clara depreciativa. Termenul de„schismatic“, folosit in lumea catolica, a avut de la inceput un astfel de sens, de dispret si desconsiderare, pe cand cel de„valah“ (cu variante), folosit de mai toti strainii, a dobandit un astfel de sens treptat si numai in anumite limbi si imprejurari istorice. Intreaga expresie pusa intre ghilimele in titlu– desprinsa dintr-un sir de inscrisuri latine din 1377, comentate mai la vale– sugereaza rapirea unei avutii (materiale, morale, spirituale etc.) aflate in patrimoniul romanilor ortodocsi. Consideram ca acest gen de rapiri, de despuieri, de frangeri sau smulgeri– de la tari, mosii, paduri sau sate pana la credinte si visuri– au pecetluit pentru multe secole soarta romanilor. Toate acestea vor fi explicate pe indelete in lucrare.
Partea a doua a titlului este mai clara, dar si ea presupune mici comentarii. Despre care romani este vorba? Evident, despre cei cuprinsi intr-o forma sau alta in Regatul Ungariei, dar, in sens mai larg, despre toti romanii nord-dunareni, fiindca toti s-au aflat in legatura cu Ungaria medievala, cu voia ori fara voia lor. Cum se prezentau romanii nord-dunareni pe la anii 1200-1300? Cati erau ei si cum erau organizati? Sunt intrebari la care este greu de raspuns ferm si precis, dar, pe parcursul cartii, vom incerca sa le dam dezlegari, in functie de cunostintele actuale. Oricum, romanii sunt astazi cel mai numeros popor din sud-estul Europei si nu avem motive sa credem ca la inceputurile mileniului al II-lea erau, pastrand proportiile, mai putini in raport cu altii. Romanii erau mostenitorii incontestabili ai romanitatii orientale si erau perceputi ca atare, in mod direct ori indirect, de catre popoarele din jur, de catre institutiile acestora, de catre diferiti autori ai vremii. Mostenirea romana era insa relativa, dupa secolele de invazii migratoare, de amestec si de convietuire cu slavii si apoi cu alte neamuri ale stepei (pecenegii, uzii, cumanii). Nu trebuie sa ne imaginam atunci un popor roman compact si omogen, fiindca niciun popor nu era astfel in acel timp. Putem vorbi mai degraba de o populatie romaneasca ori de populatii romanesti destul de disparate si dispersate, pe vaste suprafete, sub forma unor grupuri, presarate printre alte semintii. La nord de Dunare, romanii erau cuprinsi atunci in structuri politico-statale diferite, de la cele proprii, organizate de ei insisi, pana la cele mixte sau ale altor popoare, intre care si Regatul Ungariei. Sunt atestate structuri politice romanesti de tipul cnezatelor si voievodatelor (numite uneori si altminteri: tari, districte etc.), precum si organisme bisericesti bizantine (ale acestor romani) de rangul episcopiilor. Pe la 1200, romanii de la nord si vest de lantul Carpatilor erau inclusi prin cucerire in Regatul Ungariei (in jurul anilor 1190-1200, controlul efectiv al Regatului Ungariei ajunsese pana pe culmile muntilor), iar cei aflati in Oltenia, Muntenia si Moldova cunosteau anumite presiuni de impunere a dominatiei ungare, cu rezultate variabile si incerte. Cuprinderea in Regatul Ungar nu a insemnat de la inceput o schimbare substantiala de statut pentru romani, si nici pentru alte populatii aflate in aceeasi situatie. Treptat insa, cum se va vedea, destinul de popor cucerit si supus cu forta, alaturi de componenta sa bizantino-slava si de credinta rasariteana aveau sa-i conduca pe romani spre o anumita marginalizare, spre o situatie de inferioritate, reflectata si mentalul colectiv. Statutul acesta a dat nastere si unui sentiment de nemultumire, de frustrare, accentuat mai ales dupa 1204, cand romanilor„schismatici“ li se rapesc„tari“, pamanturi, paduri, biserici, li se cer dari in plus, li se incalca drepturi etc.
Ce au atunci romanii cu puterea oficiala din Ungaria si de ce apare cuvantul„putere“ in titlu? Dorinta de putere este general-umana, fiind o caracteristica deopotriva a indivizilor si a grupurilor, peste tot si in toate timpurile. Ideea ca romanii nu au participat la exercitarea puterii in Transilvania si Ungaria este in mare masura un cliseu, o generalizare nepermisa si necesita serioase explicatii si corecturi. Ungurii nu au promovat la inceput si nici nu au putut sustine o politica exclusivista pe vastul teritoriu cunoscut sub numele de Ungaria medievala, fie si pentru simplul motiv ca erau prea putini spre a conduce si stapani singuri. In plus, conceptia politica ungara din primele doua secole de existenta a regatului (1000-1200) se adaptase structurii foarte eterogene a tarii si ideologiei Evului Mediu latin, admitand si sustinand diversitatea etnica si chiar confesionala. Importante erau gloria regatului, functionarea sa, apararea sa, iar pentru aceasta era nevoie de oameni care sa munceasca, care sa lupte si care sa se roage.„Podoaba regatelor“ erau oamenii lor, iar regii se straduiau– in acele vremuri si locuri cu populatie putina– sa stranga lume in Ungaria si s-o cointereseze pe cea existenta sa ramana. De aceea, romanii, alaturi de unguri, secui, sasi, teutoni, cumani etc., sunt si ei, pentru un timp, atrasi la colaborare, angrenati in structuri ale puterii, consultati, recunoscuti cu anumite forme ale lor de organizare. Cu alte cuvinte, si romanii, luati ca si comunitate si in chip de comunitate distincta, au participat temporar la exercitarea puterii centrale (in Transilvania) si locale (in Transilvania si in regiunile vestice). Cum, unde, in ce forme si cat timp, vom vedea mai la vale. Trebuie subliniat apoi ca de la o vreme– dar nu brusc– mentionata conceptie ungara despre diversitate s-a schimbat si odata cu ea si soarta romanilor. Cartea de fata isi propune sa surprinda tocmai aceasta schimbare, derulata pe parcursul a circa doua secole, dupa care statutul romanilor ca entitate s-a deteriorat tot mai mult, conducand la situatia de popor exclus dintre stari sau natiuni si„rabdat“ sa existe in Principatul Transilvaniei„pana avea sa dureze bunul plac al principilor si cetatenilor“ (dupa cum se consemneaza in inscrisuri cu valoare de lege din secolul al XVII-lea).
O alta parte din titlul cartii de fata are in atentie notiunea de Regatul Ungariei, desi pe parcurs ne vom referi adesea la Transilvania ori la Transilvania impreuna cu Ungaria. Notiunile politice nu au in Evul Mediu claritatea, preciziunea si proprietatea din dreptul roman si nici din codurile Epocii Moderne. Suveranii Ungariei aveau numeroase titluri, reflectate in intitulatia documentelor latine emise de ei, fiind astfel si regi ai Dalmatiei, Croatiei, Ramei, Serbiei, Galitiei, Lodomeriei, Cumaniei, Bulgariei si chiar, uneori, ai Poloniei, principi de Salerno etc. Unele dintre ele exprima realitati, altele sunt doar fictiuni sau titluri de pretentie. In esenta insa, cand ne referim la Ungaria medievala, ne gandim la toate tarile, provinciile si regiunile stapanite efectiv, pentru un timp mai indelungat, de suveranii ungari si care cuprind, in linii mari, Ungaria propriu-zisa (aproximativ teritoriul statului ungar de azi), Slovacia, Croatia, Bosnia-Hertegovina, parti din Serbia, parti din Romania, parti din Ucraina, parti din Austria.

Regele de la Buda era suveranul lor, dar, sub aspect juridic, nu numai in calitatea lui de rege al Ungariei, ci si in aceea de rege al Dalmatiei, Croatiei etc. Prin cutuma insa, fie si atunci cand se face referinta la realitati din Dalmatia, Croatia ori Bosnia, se aminteste adesea, cu trimitere la un anumit suveran, numai calitatea sa de rege al Ungariei. Unde se afla Transilvania in toata aceasta ecuatie si de ce este ea mentionata adesea in mod special? Sub aspect formal si juridic, Transilvania nu este un regat distinct alaturi de cele mentionate, nu apare in intitulatia regilor si este considerata, din acest punct de vedere, parte a Regatului Ungariei. Sub aspect concret si faptic insa, Transilvania este un voievodat si are un statut special de autonomie, adica o organizare separata, asemanatoare Croatiei, Slavoniei si Dalmatiei. Ne referim aici la Transilvania voievodala sau la regiunea intracarpatica, formata din sapte comitate nobiliare, din scaunele secuiesti si sasesti, din tarile sau districtele romanesti. Banatul, Crisana, Satmarul, Maramuresul, comitatele Ung, Bereg, Ugocea etc. (locuite si ele, intre altii, de romani) nu faceau parte atunci (pana la 1541) din Transilvania (desi gravitau adesea spre ea), dar se bucurau si multe dintre ele de o organizare speciala, distincta1. De exemplu, Voievodatul sau Tara Maramuresului a avut pana la finele secolului al XIV-lea (adica mai mult decat Transilvania) o organizare traditionala romaneasca, astfel ca institutia comitatului a inlocuit efectiv voievodatul romanesc abia spre anul 1400. De aceea, un document oficial, in limba latina, emis la 1336 de o institutie apartinatoare episcopiei din Eger (Agria), vorbea despre„drumul mare care duce din Maramures spre Ungaria“! La fel se intampla lucrurile si cu Transilvania propriu-zisa, numita adesea regnum (= tara distincta), ca si Ungaria si uneori, in secolele al XIII-lea si al XIV-lea, contrapusa ei. Cu alte cuvinte, chiar documentele regale de epoca faceau distinctie intre Transilvania si Ungaria, ceea ce am facut si noi, de cate ori a fost necesar. Prin urmare, nu este o eroare a vorbi despre Transilvania si Ungaria in Evul Mediu. Despre institutiile specifice ale Voievodatului Transilvaniei si despre structurile sale distincte se vor face largi referiri mai jos.
Am cuprins in titlu secolele al XIII-lea si al XIV-lea fiindca ele sunt decisive pentru raportul romanilor cu puterea in Transilvania si Ungaria si pentru ca lucrarea se refera, in principal, la ele, adica la ultimul secol de domnie a regilor Arpadieni si la secolul dominat de regii Angevini. Pentru lamurirea deplina a temei, ar trebui, fireste, studiata si domnia regelui-imparat Sigismund de Luxemburg (1387-1437), dar aceasta reprezinta o alta lume, o jumatate de secol distincta, plina de intamplari importante, glorioase, triste si contradictorii deopotriva. De la Sigismund pana aproape de Mohács (circa 1440-1514) lucrurile sunt de-acum cunoscute, gratie mai multor cercetari si mai ales lucrarii de exceptie, despre nobilimea romaneasca din Transilvania, a colegului nostru, distinsul istoric Ioan Dragan. Insistam totusi asupra ideii ca de la inceputul veacului al XIII-lea pana la finele celui urmator s-a decis soarta romanilor din Transilvania si Ungaria, in sensul situarii lor, mai precis a elitei lor, in afara puterii.

Nu am aplicat la scrierea acestei carti prea multe concepte teoretice contemporane, elaborate relativ recent, mai ales de catre sociologi, politologi, juristi, aflati sau nu in coniventa cu istoricii. Cunoastem multe dintre din aceste noi ghiduri de lucru care imbogatesc realmente metodologia istoricului si care sunt adesea indispensabile. Este vorba despre studiul elitelor, despre strategiile de grup, despre teoriile puterii, despre imaginar si antropologie sociala etc. Ni s-ar parea insa fastidios si anistoric sa tratam ascensiunea– de fapt falsa ascensiune!– a cnezimii romanesti dupa teoria contemporana a strategiilor de grup. Am fi putut sa-i reunim sub un numitor comun pe toti cnezii confirmati prin diplome date pentru mosiile lor si sa spunem ca au urmat o anumita strategie economica de grup, sa-i tratam impreuna pe acei stapani romani ajunsi in functii administrative oficiale si sa-i plasam sub umbrela unei strategii politice colective, asa cum exemplele de fruntasi romani trecuti la catolicism ar fi putut fi baza unei teorii a strategiilor spirituale (confesionale) de grup. Dar, din pacate ori din fericire, in secolele al XIII-lea si al XIV-lea, nu am descoperit urmele niciunei strategii de grup in comportamentul cnezimii romanesti din Transilvania si Ungaria. Pentru noi, termenul de„strategie“ presupune o preconceptie, o teorie elaborata in chip constient si uneori programatic, spre a da nastere unui ansamblu de actiuni coordonate in vederea atingerii unui anumit scop. Or cnezii romani din Transilvania medievala nu si-au facut nicio strategie, dar au fost siliti sa urmeze mai multe cai, disponibile in functie de formele de evolutie a societatii din Regatul Ungariei. Termenul de„strategie de grup“ devine, probabil, foarte potrivit epocilor mai noi, incepand cu finele Evului Mediu, cand comunitatile de diferite feluri (starile, ligile, paturile si clasele sociale, partidele, natiunile etc.) si-au formulat ele insele, prin conducerile lor, propriile programe pe timp indelungat si au avut constiinta ca urmeaza aceste programe. Pe de alta parte, un arsenal teoretic prea sofisticat tinde sa conduca uneori la constructii laborioase, dar departe de realitatea medievala, mai ales atunci cand– cum este cazul nostru– sursele sunt foarte parcimonioase si nu transmit date suficiente.
In aceasta carte am preferat sa reconstituim mai intai (pe temeiul cercetarii) si apoi, in masura posibilului, sa interpretam. Aceasta si pentru ca istoriografia noastra, din varii motive, nu si-a reconstituit inca trecutul, in maniera multumitoare, nici macar sub forma cunoasterii aprofundate a faptelor brute, asa cum cerea curentul pozitivist. Suntem insa convinsi ca documentele la care trimitem aici, citite de catre unii in alta cheie si combinate cu alte marturii (ivite prin cercetari noi), vor fi in masura sa ofere sugestii graitoare si pentru istoria imaginarului, pentru mentalitatile colective, pentru antropologia sociala, pentru studiul marginalilor etc.
Am devenit, prin experienta indelungata si prin scoala istorica urmata, la care ne-am raliat din convingere, de multi ani, adeptii reconstituirii mai intai a trecutului care s-a petrecut si abia apoi a celui care s-ar fi putut petrece, care a ramas formulat numai in mintile oamenilor si ni s-a transmis sub forma de proiectii. Din pacate, nu stim intotdeauna sa refacem nici ceea ce a fost, de aceea, la noi, este deocamdata un lux sa refacem ceea ce ar fi putut sa fie. Credem insa ca, tot in contextul particularitatilor scrisului nostru istoric, este foarte productiv si necesar sa lucram si pe real si pe imaginar in acelasi timp, arzand anumite etape in succesiunea lor, pe care alte istoriografii le-au putut urma linistite. Dar cu o anumita precautie, pentru ca nu cumva, animati de entuziasmul noilor metode si de un sir de mode istoriografice trecatoare (ca toate modele!), sa vrem sa convingem lumea ca e mai important de stiut ceea ce a fost in mintile oamenilor, ale comunitatilor chiar, decat ceea ce a fost aievea! Fiindca, de foarte multe ori, oamenii au gandit altceva decat s-a infaptuit si, studiind numai gandurile oamenilor, riscam sa confundam idealul cu realitatea, proiectul cu realizarea, scopul cu implinirea sau pornirea cu destinatia. Toate acestea, spre a nu gresi, trebuie studiate in armonia lor. Izvorul istoric ramane„materia prima“ esentiala pentru orice fel de cercetare a trecutului, fiindca face parte din esenta„meseriei de istoric“ (cum zicea un ilustru antecesor) si din continutul profund al disciplinei numite istorie. Trecutul nu ne poate fi revelat altminteri, decat printr-o mare varietate de izvoare, de la ciobul de acum cateva mii de ani pana la marturia orala a unor contemporani. Fireste, studiul trecutului se poate realiza si in afara izvorului, dar aceasta nu inseamna, de regula, cercetare, iar cei care se apropie de trecut astfel nu sunt istorici, ci eseisti, artisti, politicieni, jurnalisti etc. Din pacate, astazi, foarte adesea se suprapun planurile, incat multi intelectuali de buna credinta confunda pasiunea pentru istorie cu meseria de istoric si speculatiile infinite pe seama trecutului cu cercetarea istorica de specialitate.
Nu apreciem asemenea volute ale spiritului, evadari inutile din propria pregatire si jocuri hazardate de cuvinte, menite sa semene un relativism excesiv si, adesea, neincredere in capacitatea (limitata, fireste) de cunoastere a trecutului, considerand ca istoricul de meserie trebuie sa faca cercetari de specialitate, in acord cu regulile precise si cunoscute ale profesiei sale. Dupa acest fel de considerente, invatate de la ilustrii nostri dascali, ne-am ghidat cand am facut investigatiile lucrarii de fata, pe parcursul unor ani multi de cercetari.
Totusi, in masura posibilului, am studiat trecutul medieval in aceasta carte si prin prisma ideilor, imaginilor si mentalitatilor, incercand reconstituirea identitatilor etnice, confesionale, politice, prin mijlocirea celor aflati in centrul puterii si a celor de la marginea puterii ori din afara ei; am incercat sa surprindem si mentalitatea cnezilor si nobililor romani, izvorata din calitatea lor de proprietari de pamanturi, de luptatori, de judecatori, de crestini etc. Natural, am facut-o cu precautie, ferindu-ne sa translatam teme din istoriografiile occidentale pe taram romanesc, numai de dragul„tendintelor modernizatoare“ si fara sa dispunem de zestrea de surse medievale din acele tari. Exista uneori la noi, in anii din urma, tentatia de a copia viziuni ale altora, prin pastisarea unor directii si chiar lucrari socotite la moda, despre imagologie, mitologii politice, gender studies, copilarie, violenta domestica, atitudine fata de moarte etc., care, cel putin pentru secolele noastre medievale, raman absolut caduce, de neabordat, in conditiile precaritatii surselor. In cel mai bun caz, in urma unor astfel de eforturi, rezulta eseuri interesante, cu idei transpuse din alte limbi si din alte orizonturi, dar fara legatura cu trecutul nostru.
Vorbind despre statutul romanilor ca grup in Ungaria medievala, am configurat si chestiunea identitatii nationale, tema delicata si de multe ori condamnata, mai ales fiindca s-ar lega de nationalismul nostru ancestral, de traditionalism si conservatorism, cu prelungiri in comunismul ceausist etc. Nu de putine ori, am vazut analisti romani si straini oripilati de„boala noastra nationalista“, care n-ar macina sufletele si ne-ar arunca iremediabil intr-un fel de sindrom obsesiv contagios, din care ni s-ar trage toate relele. Personal, am studiat identitatile nationale din varii spatii geografice si din timpuri diferite si am gasit momente sublime, ca si excese abominabile peste tot, fara predominarea unora in detrimentul altora, la unii sau la altii. Iar a condamna identitatile nationale pentru crimele comise in numele nationalismului este ca si cum ai condamna biserica, familia sau proprietatea, in numele carora s-au omorat atatia oameni! Identitatea romaneasca, ca si cea ungara, franceza, germana sau rusa– cu toate particularitatile lor– s-au format si forjat in timp, fara decizia vreunui individ sau partid politic, iar cunoasterea profilului acestor sentimente de grup este esentiala pentru intelegerea trecutului si prezentului. Or, la romani, exagerarile nationaliste din timpul comunismului au oprit drastic cercetarile autentice ale temei, lasand loc unor clisee (unii le zic mituri) aflate si astazi in circulatie si care impiedica reconstituirile corecte despre stadiile premoderne ale identitatii romanilor. De aceea, ne-am aplicat asupra lor, numai atat cat permit izvoarele cunoscute (mult mai sarace decat cele occidentale), ajungand, credem, si din acest punct de vedere, la concluzii surprinzatoare.
Astfel, o parte din rezultatele acestor cercetari indelungate le supunem astazi atentiei publicului iubitor de trecut, adica de viata relevata prin metodele istoriei, cu adanca emotie si cu convingerea ca toti, mai devreme sau mai tarziu, cu voie ori fara voie, constient sau inconstient,„dam seama de ale noastre cate scriem“.



Numar pagini: 320
Anul aparitiei: 2011