Discursul omiletic din perspectiva stiintelor comunicarii

Interesul stiintific personal pentru cuvantarea omiletica s-a intensificat in timp. Observand cu atentie fenomenul predicatorial ortodox, mai intai ca simplu participant la cult (elev si student teolog), apoi, cu alta viziune, din interiorul sacerdotiului, mi s-a conturat din ce in ce mai mult convingerea ca pentru a obtine gradul de eficienta dorit in aceasta ramura fascinanta a discursivitatii publice, nu este suficient sa urci pe amvon si sa declami pur si simplu o invatatura, un mesaj pe care oamenii sa il recepteze (in virtutea unei traditii, intr-adevar milenare, insa nu eficace prin ea insasi) indiferent de structura si forma prezentarii. Dar mai ales indiferent de o raportare contextuala imediata, cu multiplele coordonate pe care aceasta le implica. E nevoie, in mod cert, de mult mai mult.

Pentru a fi cu adevarat convingator in transmiterea mesajului crestin, predicatorul trebuie sa constientizeze implicatiile hotaratoare, pana in detaliu, ale intregului proces comunicativ care se desfasoara intre el si receptorii discursului sau. Trebuie, asadar, sa identifice un element definitoriu al predicii: caracterul sau dialogal, reciprocitatea sa. In acest sens, valorificarea coordonatelor psihologice si socio– culturale specifice cadrului comunicativ in care se desfasoara actul omiletic reprezinta unul dintre factorii decisivi ai reusitei. Reconsiderarea metodelor oratorice bisericesti traditionale (socotite de unii, nu intrutotul nejustificat, desuete), fara abandonarea principiilor hristico– apostolico– patristice de temelie ale omileticii crestine, elaborarea unor noi strategii de comunicare discursiva in acord cu gradul de complexitate al realitatilor psihosociologice carora ne adresam astazi (odata cu o mai buna cunoastere a lor!), pot constitui puncte de plecare in efortul de a orienta discursul omiletic spre noi directii de performativitate, mai eficiente in contextul pastoratiei crestine contemporane.

Cu toate acestea, in cercetarea noastra am gasit de cuviinta sa ne calauzim de inteleptul principiu enuntat de inaintasii nostri latini: non nova, sed nove. Sa prezinti lucrurile altfel, vazandu-le tu insuti altfel, constituie, in ultima analiza, un punct de vedere, care se dovedeste adesea mai temeinic decat abordarile inovatoare cu orice pret. Data fiind imuabilitatea dogmelor biblice care constituie fondul ideatic al predicii, substanta propovaduirii ecleziale ramane aceeasi, ceea ce nu impiedica insa metodologia prezentarii sa fie deschisa continuu spre innoire si eficientizare. Consideram, asadar, ca, in special sub aspectul raportarii la auditoriu si, in functie de aceasta, al formei de prezentare, predica din zilele noastre are nevoie de un reviriment (o reinventare, in sensul pozitiv si responsabil al termenului) care sa-i aduca o mai mare aderenta la publicul contemporan, provenient din toate categoriile sociale si supus influentelor culturale dintre cele mai eterogene. Aceasta se poate realiza mai intai prin aprofundarea dimensiunii comunicativ - interpersonale a discursului omiletic si, in consecinta, prin adaptarea modalitatilor expresive la specificul concret al realitatii umane receptoare. In acest scop, predica este chemata sa descopere noi resurse si cai de a stabili punti comunicative cu societatea de astazi, iar in concret, cu fiecare persoana in parte. Acesta este principalul motiv care ne-a determinat sa cercetam DISCURSUL OMILETIC DIN PERSPECTIVA STIINTELOR COMUNICARII, convinsi fiind ca amploarea si relevanta cercetarilor actuale din acest domeniu puternic emergent pe scena academica si, deopotriva, pe cea sociala, pot prilejui practicii omiletice actuale imbunatatiri semnificative.
 


Cadrul teoretic si stadiul de cercetare ale subiectului

Asa cum indica si tema de cercetare, demersul nostru vizeaza doua domenii distincte care, desi au foarte multe elemente in comun, nu au fost abordate, pana in prezent, in viziune interdisciplinara. Desi, in esenta, predica este un act de comunicare publica, de transmitere a unor mesaje, a unei invataturi sau doctrine religioase, ceea ce presupune, in virtutea unei elementare randuieli epistemologice, analiza clasica a factorilor unui proces comunicational (emitator, mesaj, receptori, cod sau limbaj specific, canal, context extralingvistic, feedback etc.), discursul omiletic nu a fost tratat la nivelul unei lucrari stiintifice din aceasta perspectiva. Celelalte genuri de discurs public (mediatic, administrativ, politic, juridic, didactic, filosofic etc.) au fost raportate la teoria comunicarii, in cadrul diverselor studii publicate in aria comunicarii si relatiilor publice, a comunicarii de masa, a managementului resurselor umane, a retoricii etc.

Bunaoara, discursul oratoric, cel mai apropiat de cercetarea noastra, beneficiaza deja de contributii stiintifice semnificative in care focalizarea analitica utilizeaza principiile si elementele teoretice ale stiintelor comunicarii. Diferitele tratate si cursuri de retorica mai noi evidentiaza, intr-o masura variabila, dimensiunea comunicativa a discursivitatii, ca factor esential al persuasiunii. Trebuie sa precizam insa ca numarul lor nu este foarte mare. Apoi, cele mai multe dintre ele cedeaza in fata ispitei de a desconsidera mascat venerabila ars bene dicendi, obnubiland, in favoarea provocarilor teoretice de ultima actualitate, statutul matricial pe care arta retorica il are pentru marea arena a comunicarii umane publice. Cel mai util ne-a fost, in sensul acestei restituiri axiologice, Micul tratat de oratorie al profesorului iesean Constantin Salavastru, un compendiu actualizat cu cele mai recente studii de retorica, stilistica, psihologie si teoria comunicarii. Lucrarea depaseste generos cadrele stricte ale oratoriei clasice (desi o valorifica pe aceasta in mod structural), insusindu-si complexitatea spectrului discursiv contemporan. Admitand unele limite, inerente, ale cuprinderii noastre bibliografice in demersul de fata, consideram totusi ca, prin temeinicia elaborarii stiintifice si prin amplitudinea orizontului sau analitic, lucrarea mentionata constituie un reper complet in domeniul atat de cercetat si ravnit astazi al comunicarii discursive. Totodata, o necesara si temeinica reactualizare a patrimoniului teoretico-aplicativ al retoricii clasice in contextul interdisciplinaritatii pe care stiinta zilelor noastre o cultiva cu indreptatit entuziasm.

In ceea ce priveste manualele si tratatele de omiletica, acestea prezinta sistematic normele alcatuirii si sustinerii unei cuvantari religioase, insa in maniera traditionala, uniparadigmatica, adoptand, in general, aceeasi structura: notiuni introductive legate de geneza si evolutia istorica a fenomenului omiletic crestin, intemeierea lui biblica si traditionala, clasificarea si descrierea competentelor specifice genurilor omiletice utilizate, metodologia elaborarii si sustinerii unei predici, modele de cuvantari religioase etc. Constatam, insa, ca se acorda un spatiu de analiza redus elementelor ce tin de caracterul conversativ tipologic al omiliei crestine, psihologia comunicarii discursive, comunicarea interpersonala cu ascultatorii, comportamentul comunicativ al predicatorului (verbal, dar, mai cu seama nonverbal), psihologia receptivitatii, efectele comunicarii omiletice in functie de procesul de feedback (in general, tot ce receptioneaza predicatorul ca,, raspuns” - reactie de la ascultatorii sai si, mai ales, modul in care performativitatea sa este influentata de acest raspuns), ponderea influentei contextuale sau a situatiei de comunicare asupra discursului s. a.

In manualele de omiletica si chiar in cursurile universitare, capitolul care trateaza in mod special elementele de comunicare cu ascultatorii este consacrat acelui aspect al practicii oratorice pe care anticii au numit-o actio (si, uneori, pronuntiatio), referindu-se la ansamblul complex al actiunilor comunicative (paraverbale si nonverbale, vox et gestus) de care se foloseste predicatorul in discursul sau. Spatiul foarte restrans dedicat acestei dimensiuni omiletice hotaratoare si inconsistenta tratarii ei in literatura de specialitate, dar si constatarile facute,, pe teren”, ca observator direct al multor prestatii de gen, m-au constientizat asupra nevoii de valorificare a potentialului ei comunicativ din perspectiva practica, determinandu-ma sa-i acord o importanta centrala in cercetare.

Trebuie facuta precizarea ca aria bibliografica aferenta retoricii (si practicii discursive in general), nu poseda lucrari cu o relevanta directa la tema propusa de noi.  In literatura omiletica romaneasca intalnim doar cateva studii care trateaza aceasta problematica, intr-o maniera, credem, partiala si insuficient aplicata contextual: Anatolie Zarea,„Predica si ascultatorii ei”, in revista Studii Teologice, nr. 5-6, anul XVIII (1966), pp. 358-374; Sebastian Chilea,„Consideratii omiletice actuale”, in revista Ortodoxia, nr. 1, anul XIX (1967), pp. 65-79; Vasile Cretu,„Comunicarea in predica”, in Ortodoxia, nr. 3-4, anul LV (2004), pp. 161-197 si Ioan Toader,„La réception de l’homélieà la lumière des sciences de la communication”, in Analele stiintifice ale Facultatii de Teologie Ortodoxa a Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, 2008.

In continuarea acestor studii se cuvine sa mentionam, tot ca punct de plecare pentru o analiza mai ampla, referirea la„Comunicarea cu ascultatorii” pe care parintele profesor Vasile Gordon o face in lucrarea Introducere in Omiletica (Editura Universitatii din Bucuresti, 2001). Considerand pe buna dreptate predica un act sinergic, un dialog, caracterizat printr-o„conlucrare si comunicare simultana” (p. 183 si urm.), autorul propune un triplu proces comunicativ pe care trebuie sa il vizeze predicatorul: cu Dumnezeu, mai intai, apoi cu sine si cu ascultatorii. Dupa acelasi model, cele trei coordonate majore ale adaptarii in predica sunt: adaptarea la ortodoxie, la ascultatori si la propria personalitate. In acest sens, capitolul„Personalitatea predicatorului si ascultatorii predicii”, cu subcapitolele„Ascultatorii predicii, in general” si„Ascultatorii parenezei” (pp. 183-188) reflecta constientizarea importantei pe care o poseda in discurs elementele concrete ale situatiei de comunicare si atmosfera interactionala. Observam in studiile mentionate o sesizare justa a centralitatii principiilor comunicative in economia procesului omiletic. Se poate afirma ca ele chiar fac trecerea catre o abordare mult mai aplicata a notiunilor comunicationale in context predicatorial.

Asa cum se poate observa din selectia bibliografica orientativa de mai sus, initiativa noastra de a trata discursul omiletic din perspectiva stiintelor comunicarii continua, cel putin la nivel national, linia unei noutati in analiza fenomenului kerigmatic crestin. Nu aspira, desigur, la statutul inovarii absolute. Totusi, o asemenea viziune asupra studiului predicii este, socotim noi, esentiala si, de ce nu, un impuls regenerator de care omiletica zilelor noastre are vizibila nevoie. Conform axiomelor enuntate de celebra scoala americana de la Palo Alto, orice manifestare umana are valoare comunicativa si, prin urmare, non-comunicarea este imposibila. Iata, asadar, un prim punct de plecare. La o investigare mai atenta a procesului omiletic in toata complexitatea lui, vom descoperi ca el poseda mult mai multe si profunde resurse comunicative decat lasa sa se observe la prima vedere. De aceea, consideram ca o analiza a mecanismelor de comunicare intrinsece actului omiletic va marca o noua etapa in perceperea si abordarea acestui tip de manifestare discursiva, prezenta si activa, dealtfel, cu pregnanta, in societatea romaneasca.


Obiectivele cercetarii

Tema de fata isi propune sa identifice si sa analizeze potentialul comunicativ al elementelor discursului de amvon. Se vor valorifica rezultatele cercetarilor din domeniul stiintelor comunicarii, in vederea evidentierii functiei comunicative a fiecarei componente a retoricii ecleziastice. Mai exact, dorim sa aratam ca tot ce spune si face predicatorul pe amvon comunica ceva: de la aparitia sa la amvon si odata cu primul contact vizual pe care il stabileste cu auditoriul, continuand cu primul sau enunt si cu fiecare detaliu al comportamentului sau verbal si nonverbal, pana cand oratorul paraseste locul de unde si-a rostit discursul, pot fi decodificate  mesaje de o considerabila diversitate si plurivalenta. In acest scop:
- vom evidentia pozitia si importanta discursului omiletic in domeniul vast al comunicarii orale publice;
- vor fi prezentate si analizate conceptele retoricii bisericesti si elementele specifice practicii discursive omiletice, in lumina principiilor fundamentale de comunicare si retorica, descrise in literatura de specialitate;
- din perspectiva practicii omiletice, vom arata ca motorul sau conditia esentiala a eficientei persuasive in demersul predicatorial este relatia de comunicare interpersonala care se stabileste intre predicator si ascultatorii sai. Toti parametrii acestei relatii vor fi analizati sistematic si argumentati corespunzator.

Pe langa suplinirea unui gol in literatura de specialitate, tema de cercetare pe care o propunem se doreste atat o sursa de informatii teoretice, specifice domeniilor abordate, dar, mai ales, un cat mai folositor indrumar de comunicare si practica omiletica pentru cei care au misiunea transmiterii mesajului crestin lumii contemporane.

Metodologia folosita a constat in fise de observatie asupra fenomenului omiletic, intocmite pe parcursul a catorva ani, in planul practicii omiletice parohiale, atat din perspectiva interna, cat si externa. Deasemenea, pe baza unor scurte interviuri realizate cu diversi predicatori, dar si cu receptorii predicilor rostite de acestia, am intocmit sondaje pe care le-am valorificat in lucrare, nu atat sub aspect cantitativ, cat mai ales calitativ. Vizionarea unui numar considerabil de predici inregistrate audio si video ne-a fost de un real folos in recoltarea datelor de cercetare de care aveam nevoie. Insusindu-ne perspectivele propuse de studiile din aria psihosociologiei si pragmaticii comunicationale, se poate deduce cu relativa usurinta ca am vizat preponderent registrul exercitiului omiletic concret, considerandu-l cel mai relevant pentru cercetarea noastra. Perspectiva strict lingvistica, textualista fusese adoptata deja, cu competenta, de catre alti cercetatori filologi.




Cuprinsul cartii Discursul omiletic din perspectiva stiintelor comunicarii

Cuvant inainte - Prof. dr. Mihai Dinu / 9

Introducere / 13

1. Discursul omiletic in contextul comunicarii publice / 19
     1. 1.   Fenomenul comunicarii. O analiza conceptuala /19
              1. 1. 1. Emitatorul / 28
              1. 1. 2. Receptorul / 29
              1. 1. 3. Mesajul  / 32
              1. 1. 4. Codul / 33
              1. 1. 5. Contextul sau cadrul situational / 34
              1. 1. 6. Feedback-ul /41
              1. 1. 7. Efectele comunicarii / 43
     1. 2.   Specificul si principiile comunicarii publice / 46
     1. 3.   Comunicare si omiletica. Afinitati etimologice / 59
     1. 4.   Rolul predicii in contextul comunicarii publice contemporane / 65

2. Omiletica - stiinta comunicarii mesajului crestin  / 69
     2. 1.   Portrete reprezentative ale Omileticii / 70
              2. 1. 1. Geneza predicii crestine / 70
              2. 1. 2. Discursul apostolic. Privire speciala asupra comunicarii omiletice pauline / 78
              2. 1. 3. Omiletica patristica / 84
                         2. 1. 3. 1. Sfantul Ioan Hrisostom / 85
                         2. 1. 3. 2. Sfantul Augustin de Hippo / 89
     2. 2.   Retorica– omiletica– neoretorica  / 95
     2. 3.   Discursul omiletic in Biserica Ortodoxa Romana. Aspecte actuale  / 110
     2. 4.   Tipologia comunicarii omiletice / 116
     2. 5.   Mesajul (izvoarele) discursului omiletic / 120
     2. 6.   Tehnica discursului omiletic / 121
              2. 6. 1. Schematizarea omiletica / 122
              2. 6. 2. Valente comunicative in structura discursului omiletic / 131
                         2. 6. 2. 1. Textul / 131
                         2. 6. 2. 2.  Formula de adresare / 132
                         2. 6. 2. 3.  Introducerea / 133
                         2. 6. 2. 4. Tratarea  / 136
                         2. 6. 2. 5.  Incheierea (epilogul omiletic) / 137
     2. 7.   Cadrul fizic al comunicarii omiletice / 138

3. Dimensiunea verbala a comunicarii omiletice  / 142
     3. 1.   Comunicarea verbala. Problema limbajului omiletic / 146
     3. 2.   Functia comunicativa a stilisticii omiletice  / 175
              3. 2. 1. Functiile lingvisticii jackobsoniene in context omiletic / 185
                         3. 2. 1. 1. Functia emotiva  / 185
                         3. 2. 1. 2. Functia conativa / 188
                         3. 2. 1. 3. Functia poetica / 190 
                         3. 2. 1. 4. Functia referentiala  / 191
                         3. 2. 1. 5. Functia fatica  / 191
                         3. 2. 1. 6. Functia metalingvistica  / 192

4. Dimensiunea interpersonala a comunicarii omiletice  / 193
     4. 1.   Perceptia interpersonala  / 195
              4. 1. 1. Cunoasterea interpersonala  / 195
              4. 1. 2. Subiectivitatea receptarii / 199
              4. 1. 3. Rolul timpului psihologic in receptivitatea omiletica / 204
              4. 1. 4. Turnura catre auditoriu / 206
              4. 1. 5. Credibilitatea interpersonala / 212
              4. 1. 6. Empatia  / 219
     4. 2.   Aplicatii ale principiului comunicativ interpersonal la diverse tipuri de pareneze / 221
              4. 2. 1. Pareneza funebra (necrologul) / 221
              4. 2. 2. Pareneza la cununie / 228
              4. 2. 3. Pareneza baptismala  / 231
              4. 2. 4. Pareneza pascala / 233
     4. 3.   Axiomele de la Palo Alto in comunicarea omiletica / 235

5. Comunicarea omiletica nonverbala   / 247
     5. 1.   Universul kinezic uman - sursa inepuizabila de semnificatii  / 247
     5. 2.   Raportul verbal / nonverbal in comunicare  / 256
     5. 3.   Tipologia kinezica  / 262
              5. 3. 1. Mimica  / 267
              5. 3. 2. Ochii  / 273
              5. 3. 3. Vocalica sau limbajul paraverbal  / 281
              5. 3. 4. Gestica mainilor / 285

Concluzii si perspective  / 290

Postfata de Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon / 295

Bibliografie  / 301

Anexe / 319

Cuvant inainte Discursul omiletic din perspectiva stiintelor comunicarii

Dintre toate formele de comunicare sociala, discursul public a fost cel dintai care a beneficiat, inca din Antichitate, de o teorie coerenta. De la Gorgias si pana la neoretorica contemporana, strategiile persuasive ale oratorilor au constituit, de-a lungul a mai bine de doua milenii, un obiect de studiu privilegiat in raport cu toate celelalte ipostaze ale interactiunii verbale. Disciplina obligatorie in universitatile medievale, retorica a imbracat, intr-o Europa care se numea pe ea insasi Crestinatatea, forma ecleziala a omileticii, egal cultivata in Apus si Rasarit, atat confesiunile traditionale, cat si denominatiunile crestine ulterioare apeland la ea, indiferent de specificitatile lor dogmatice. Aidoma celorlalte popoare ale continentului, romanii au avut si ei nu numai mari predicatori, ci si teoreticieni preocupati de problematica evolutiei discursului omiletic in concordanta cu conditiile istorice si culturale ale fiecarei epoci. Cartea de fata ne convinge ca aceasta frumoasa traditie continua si astazi, si inca la cel mai inalt nivel de exigenta stiintifica.

Constient de necesitatea unui„aggiornamento” al practicii omiletice intr-o lume aflata in schimbare, autorul lucrarii de fata, el insusi slujitor al cultului ortodox, si-a dorit sa contribuie la actualizarea limbajului, deopotriva verbal si nonverbal, al predicii, racordandu-l la cerintele publicului zilelor noastre. Calea pentru implinirea acestui deziderat nu putea fi, desigur, alta decat o regandire a omileticii din perspectiva teoriilor moderne ale comunicarii. In lucrarea sa isi dau astfel mana peste veacuri apostolul Pavel si Roman Jakobson, Fericitul Augustin si Ray Birdwhistell, Sfantul Ioan Hrisostom si membrii„colegiului invizibil” de la Palo Alto, convocati sa contribuie cu totii la identificarea celor mai eficiente mijloace de a reda prospetimea si forta persuasiva initiala unui tip de discurs dominat astazi, din pacate, prea adesea, de rutina si cliseu.

Incercarea parintelui doctor Marius Ciobota (de fapt, nu doar o incercare, ci, cel putin in opinia unei exigente comisii interdisciplinare alcatuite din profesori ai Facultatilor de Litere si Teologie din Universitatea bucuresteana, o reusita deplina) a avut ca punct de pornire ideea de a imbogati panoplia de instrumente persuasive ale omileticii traditionale cu concepte si strategii preluate din stiintele actuale ale comunicarii. Evidentierea potentialului aplicativ al acestora in domeniul artei predicatoriale a constituit obiectivul principal al demersului autorului.

Grijuliu cu nuantele, parintele Ciobota subliniaza ca propunerile sale de implementare a unor noi tehnici de comunicare discursiva, conforme cu gradul de complexitate al realitatilor psihosociologice contemporane, nu presupune, catusi de putin, abandonarea principiilor de temelie ale omileticii ortodoxe, ci incearca doar sa insufle acestei discipline venerabile o noua viata, potrivit dictonului latin„non nova sed nove”. Viziunea crestina asupra Cuvantului, inteles deopotriva ca un canal privilegiat de interactiune umana, dar si ca realitate metafizica personala participanta la actul primordial al Creatiei, il ajuta sa isi plaseze demersul investigativ pe coordonatele unei intalniri fertile dintre stiinta si religie, intr-o zona pandita adesea, dupa cum prea bine se stie, de clivaje si neintelegeri.

Era de la sine inteles ca, fara o cunoastere aprofundata a traditiilor omileticii crestine, orice tentativa de regandire, in termenii actualitatii, a strategiilor predicatoriale ar fi ramas o simpla speculatie de cabinet, desprinsa de necesitatile reale ale kerygmei ortodoxe. De aceea, pe buna dreptate, autorul a considerat necesar sa rezerve o parte semnificativa a capitolului al doilea al lucrarii unei retrospective a momentelor de referinta din istoria propovaduirii crestine, evidentiind diversitatea diacronica a tipologiei acesteia si subliniind virtutile comunicative ale diferitelor tehnici predicatoriale elaborate de-a lungul timpului.

Incepand cu capitolul al treilea, este atacata frontal tema centrala a studiului si anume reexaminarea teoriei si practicii omiletice din perspectiva rezultatelor furnizate de noile stiinte ale comunicarii. Grila de lectura aleasa de autor pentru analiza discursului kerygmatic se dovedeste a fi, in esenta, una jakobsoniana, doctorandul identificand in predica nu doar prezenta, de altfel previzibila, a functiilor conativa si fatica, ci si o doza insemnata de insertii expresive, poetice si metalingvistice pe care le considera indispensabile plasarii predicatorului pe aceeasi lungime de unda cu ascultatorii sai.

In aceasta zona, apreciem drept contributiile cele mai valoroase aduse de doctorand consideratiile care privesc abordarea predicii ca o forma sui generis de comunicare interpersonala. Desi incadrata indeobste, cum, de altfel, e si firesc, in sfera comunicarii publice, omilia isi atinge eficienta maxima numai atunci cand pune accentul pe interactiunea umana nemijlocita dintre persoana predicatorului si persoana credinciosului caruia ii este destinat discursul eclezial.„In actul comunicativ omiletic, scrie Marius Ciobota, emitatorul (predicatorul) si receptorul colectiv (obstea liturgica) trebuie sa fie circumscrisi unei relatii interpersonale, ceea ce constituie primul element de baza in bunul mers al comunicarii predicatoriale”. De aici decurge necesitatea ca preotul sa intretina si in afara slujbelor propriu-zise contacte personale frecvente cu enoriasii sai, de natura sa faciliteze acea intercunoastere menita sa ii permita sa li se adreseze si in cadrul predicii„de la om la om”, tinand seama de nevoile spirituale ale tuturora si ale fiecaruia in parte. Asa se explica efortul sistematic al autorului cartii de fata de a transpune si adapta conceptele, principiile si regulile comunicarii interpersonale la organizarea discursului omiletic. Consecvent conjecturii sale, el analizeaza in aceeasi maniera si piedicile, blocajele si prejudecatile care afecteaza eficienta predicilor prin comparatie cu obstacolele similare intalnite in dialogul interpersonal.

Din grija de a raspunde cat mai bine trebuintelor sufletesti si intelectuale ale ascultatorilor sai deriva si interesul preotului Ciobota pentru modernizarea lexicului predicilor, proces pe care acesta il vede nu ca pe o neologizare fortata, ce ar risca sa atenteze la farmecul evocator, usor arhaizant, atat de intim asociat cu aura de sacralitate a unui mod de expresie ce sta, in definitiv, la temelia istorica a insasi limbii romane literare, ci ca o accesibilizare realizata prin inlocuirea, de la caz la caz, cu cuvinte din limba comuna atat a unor arhaisme, cat si a termenilor savanti, pretiosi, proveniti din limbajul filosofic. Un sondaj semnificativ realizat printre ascultatorii predicilor din zilele noastre i-a aratat, de altfel, ca daca unitati lexicale din vechiul fond al limbii bisericesti, precum pogoramant, prihana, nevointa sau slavoslovie nu sunt intelese de multi credinciosi, nici semnificatia unor cuvinte ca introspectie, ontologic, psihosomatic sau consubstantial nu pare sa ii fie mai limpede ascultatorului mediu de astazi.

O veritabila premiera in cercetarea omiletica romaneasca o reprezinta capitolul al cincilea al lucrarii, consacrat comunicarii nonverbale in predica. Dupa o bogat documentata prezentare a rezultatelor cuprinse in literatura de specialitate, autorul, apeland inclusiv la ilustratii fotografice judicios alese, evidentiaza modul in care predicatori cunoscuti ai ortodoxiei romanesti contemporane inteleg sa valorifice potentialitatile persuasive ale canalului de comunicare mimico-gestual. Practicata pana acum intr-o maniera pur intuitiva, aceasta„kinezica pastorala” spontana ar avea mult de castigat de pe urma aplicarii constiente a regulilor si procedurilor recomandate de cercetatorii actuali ai comunicarii nonverbale, idee in favoarea careia autorul tezei pledeaza cu argumente stiintifice dintre cele mai convingatoare.

Generos inzestrat pentru investigatii de aceasta natura, nu ne indoim ca autorul va continua sa aprofundeze chestiunile tratate in lucrarea de fata, adaugand noi contributii substantiale celor pe care cititorul are deja sansa de a le descoperi cu placere intelectuala si cu folos in paginile cartii.

Inainte de a incheia, tinem sa atragem atentia asupra unui pasaj de o factura mai putin obisnuita din capitolul de concluzii. Dupa ce si-a supus obiectul de studiu unei evaluari stiintifice de maxima rigoare, asa cum se si cuvine, de altminteri, intr-o lucrare de nivel academic, cercetatorul obiectiv redevine pentru o clipa omul Marius Ciobota, cu un profil personal, un traseu biografic particular, trairi si aspiratii specifice. Tonul se schimba, singularul ia locul pluralului in desemnarea propriei persoane, stilul devine confesiv. Autorul ne face martorii gandurilor sale intime, ne dezvaluie modul cum s-a nascut in sufletul sau, cu ani in urma, atractia pentru domeniul pe care il ilustreaza stralucit volumul de fata.

Incurajat de aceasta bine venita insertie de subiectivitate din finalul cartii, ma consider si eu (singularul devine si aici inevitabil...) indreptatit sa adaug un cuvant despre omul Marius Ciobota. Cunoscandu-l de ani buni, am avut prilejul sa descopar, cu bucurie, calitatile sale intelectuale si morale de exceptie, seriozitatea, perseverenta, echilibrul, luciditatea si setea de cunoastere care il caracterizeaza. Se stie ca valoarea unei carti nu depinde neaparat de calitatea umana a autorului ei, dar este reconfortant sa afli ca, asa cum se intampla in cazul de fata, cele doua se afla intr-o relatie armonioasa. Imi fac o placuta datorie din a aduce la cunostinta cititorului faptul ca, de data aceasta, concordanta este una deplina.

 

 Prof. Univ. Dr. Mihai Dinu



Anul aparitiei: 2012
Nr. pagini: 321