Fata pierduta (D. H. Lawrence)

"Alaturi de Joyce, Yeats si Eliot, Lawrence este o figura literara majora a secolului XX.” W. Y. Tindall"

Considerat cel mai accesibil roman al lui Lawrence, Fata pierduta este o excelenta ilustrare a teoriilor autorului cu privire la intaietatea simturilor asupra ratiunii, la dragostea ca element primordial al naturii, la distrugerea miturilor filistine si rigide de constrangere a iubirii libere. Povestea Alvinei Houghton, o tanara onorabila, dintr-un orasel de provincie englez, este un exemplu de rasturnare, impotriva tuturor piedicilor, a tiparelor unei vieti conformiste. Actiunea romanului se tese in jurul deciziei Alvinei de a-si urma iubitul, un tanar actor italian dintr-o trupa ambulanta, refuzand cateva propuneri profitabile de casatorie.

"Lawrence este un mare artist, un scriitor plin de creativitate si unul dintre romancierii de frunte ai traditiei engleze. Fata pierduta este, indraznesc sa spun, cel mai bun roman al sau."
F. R. Leavis

- fragment -

Decaderea Casei Manchester

Sa luam, de pilda, un orasel minier ca Woodhouse, cu o populatie de zece mii de locuitori, avand trei generatii in urma. Acest spatiu de trei generatii pledeaza pentru o comunitate bine statornicita. Vechea "nobilime" isi luase talpasita la vederea mormanelor de carbune rascolit din maruntaiele pamantului si se raspandise prin alte regiuni, inca idilice, pentru a-si fructifica pe acolo drepturile asupra minereurilor. Ramasese un singur magnat, maret si inaccesibil, proprietarul local al carbunelui: cu trei generatii in spate si cocotat pe treapta de jos a "nobilimii", dar izbind cu piciorul in masele de dedesubt. Sa facem abstractie de el.
O comunitate bine stabilita in Woodhouse, stratificata intr-o gama de nuante fine, de la negrul prafului de carbune pana la nisipul zgrunturos al zidarului si la rumegusul cherestegiului, trecand prin luciul gros al slaninei, untului si carnii, la aromele farmacistului si dezinfectantele doctorului, pana la sumbra poleiala a functionarilor bancari, casierilor firmei, preotilor si a altora deopotriva, si ajungand la radioasa stralucire a automobilului directorului general al tuturor minelor. Odata ajunsi aici, nec plus ultra.

Directorul general traieste in singuratatea umbrita de boschete a asa-numitului conac. Casa rezidentiala, parasita de "nobilime", a fost preluata de firma si transformata in birouri. Iata-ne deci aici: un vast substrat de mineri; un strat gros de comercianti amestecati cu functionari administrativi, diversificat de profesori de scoala elementara si cler nonconformist; mai sus, o patura de directori de banca, morari bogati, patroni de fabrici metalurgice, prosperi, cler episcopal si administratori de mine; iar in varf, visina grasa si cleioasa a proprietarului carbunelui, raspandindu-si scanteierile peste toti si peste toate.

Asa arata complexul sistem social al unui orasel industrial din Anglia centrala, in anul de gratie 1920. Dar ingaduiti-mi sa privesc putin indarat. Asa arata de fapt in ultimul an de liniste si belsug, 1913. Un an de liniste si belsug. Doar o singura maladie cronica, uracioasa: fetele batrane. In numele a tot ce inseamna prosperitate, nu inteleg de ce, intr-o asemenea societate, toate clasele sociale, cu exceptia celei mai de jos, sunt impovarate de mladitele sterpe ale femeilor singure, nemaritate, care se numesc fete batrane? De ce oare fiecare comerciant, fiecare profesor, fiecare director de banca si fiecare cleric produce una, doua, trei sau chiar mai multe fete batrane? Oare in clasa de mijloc, mai ales in straturile mai de jos ale clasei mijlocii, se nasc mai multe fete decat baieti? Sau poate ca barbatii din straturile de jos ale clasei mijlocii isi aleg nevestele din categoriile fie superioare, fie inferioare lor, lasandu-si astfel partenerele de drept la stramtoare? Sau sa fie femeile din mica burghezie foarte mofturoase in alegerea sotilor?

Oricum ar fi, e o tragedie. Sau poate ca nu e. Poate ca aceste femei nemaritate din clasa de mijloc ajung sa fie faimoasele lucratoare asexuate despre care se vorbeste atat de mult in furnicarul industrial al societatii noastre. Poate ca tot ce le lipseste este doar o indeletnicire. Pe scurt, o slujba. Dar poate ca ar fi mai bine sa ascultam si parerea lor, inainte de a stabili o lege.

Nr. de pagini: 484
Anul aparitiei: 2012