Judecata morala la copil. Editia a III-a

Morala copilului ne ajuta sa intelegem intr-un sens pe acea a omului. De aceea, nimic nu este mai util pentru a forma oamenii decat sa invatam a cunoaste legile acestei formari.

CAPITOLUL I
REGULILE JOCULUI1
Jocurile copiilor sunt niste conduite demne de admiratie. Jocul cu bilele la baieti, de exemplu, comporta un sistem foarte complex de reguli, adica un intreg cod si o intreaga jurisprudenta. Psihologul, pe care datoria profesionala il obliga sa se familiarizeze cu acest drept cutumiar si sa extraga din el morala implicita, poate sa aprecieze mai bine decat oricine bogatia acestor reguli dupa dificultatile de care se va izbi pentru a le stapani in detaliu.
Daca vrem sa intelegem ceva din morala copilului, este evident ca trebuie sa incepem prin analiza unor asemenea fapte. Orice morala consta dintr-un sistem de reguli, iar esenta oricarei moralitati trebuie cautata in respectul pe care individul il nutreste fata de aceste reguli. Analiza reflexiva a unui Kant, sociologia unui Durkheim sau psihologia individualista a unui Bovet concorda asupra acestui punct. Divergentele doctrinale nu apar decat atunci cand se incearca sa se dea o explicatie a modului in care ajunge constiinta sa se respecte aceste reguli.
1 Cu colaborarea dnei V. J. Piaget si a dlor M. Lambercier si Martinez.
11
Tocmai pe acest„cum” trebuie sa incercam a-l analiza din perspectiva psihologiei copilului.
Regulile morale pe care copilul le invata sa le respecte le primeste, in cea mai mare parte, de la adulti, ceea ce inseamna ca le capata complet elaborate si adesea elaborate nu pe masura cerintelor sale si pentru uzul lui, ci o data pentru totdeauna si prin succesiunea neintrerupta a generatiilor adulte anterioare. De aici, dificultatea extrema a unei analize care ar trebui sa delimiteze ceea ce provine din respectul copilului pentru parintii sai.
Dimpotriva, in cazul celor mai simple jocuri sociale ne aflam in fata unor reguli elaborate chiar de copii. Putin importa daca prin continutul lor aceste reguli ni se par„morale” sau nu. In calitate de psihologi, trebuie sa ne situam nu din punctul de vedere al constiintei adulte, ci din acela al moralei copilului. Or, intocmai ca realitatile denumite morale, regulile jocului cu bile se transmit din generatie in generatie si se mentin numai datorita respectului pe care indivizii il au pentru ele. Singura diferenta consta in faptul ca aici este vorba numai despre raporturi intre copii. Copiii care incep sa se joace sunt deprinsi treptat, de catre copiii mai mari, sa respecte legea si, de altfel, ei tind din tot sufletul lor la aceasta virtute, eminamente caracteristica demnitatii umane, care consta in a practica corect uzantele jocului. Cat despre copiii mai mari, sta in puterea lor sa modifice regulile. Daca nu exista aici o„morala”– dar in acest caz unde incepe morala?–, exista cel putin respectul regulii, si o cercetare ca a noastra este obligata sa inceapa prin studiul unui asemenea fapt. Fara indoiala, fenomenele legate de jocul cu bile nu sunt printre cele mai primitive. Inainte de a se juca cu cei de o seama cu el, copilul este influentat de parintii sai. El este supus inca din leagan unui mare numar de reguli si, inainte de a-si insusi limbajul, devine constient de unele obli12
gatii. Aceste imprejurari exercita chiar, asa cum vom vedea, o influenta incontestabila asupra elaborarii regulilor de joc. Dar in cazul institutiilor ludice, interventia adultilor este totusi redusa la minimum: ne aflam deci in prezenta unor realitati care trebuie clasificate, daca nu chiar printre cele mai spontane si mai bogate in invataminte.
Este destul de usor sa studiem paralel, in ceea ce priveste regulile de joc, doua grupuri de fenomene: 1) practica regulilor, adica felul cum copii de diferite varste aplica efectiv regulile; 2) constiinta regulii, adica felul cum copii de diferite varste isi reprezinta caracterul obligatoriu, sacru sau decisiv, eteronomia sau autonomia proprie regulilor de joc. Obiectul propriu-zis al acestui capitol il constituie comparatia dintre aceste doua grupuri de date. Intr-adevar, relatiile care exista intre practica si constiinta regulii constituie elementul care ne va permite sa definim cel mai bine natura psihologica a realitatilor morale.
Inca o precizare. Inainte de a proceda la analiza psihologica a practicii sau a constiintei jocului, trebuie sa dam cateva indicatii prealabile privind continutul insusi al acestor reguli. Trebuie sa stabilim deci datele sociale ale problemei. Ne vom limita insa la ceea ce este indispensabil. Nu am incercat sa stabilim sociologia jocului cu bile, ceea ce ne-ar fi condus sa cercetam cum se practica acest joc in trecut si cum se practica astazi in toate tarile lumii, caci, intr-adevar, el exista atat la noi, cat si la copiii negri, de exemplu. Chiar daca ne-am limita la Elvetia romanda, credem ca ar fi nevoie de cativa ani de cercetari pentru a descoperi toate variantele locale si, mai ales, pentru a schita istoria tuturor acestor variante de-a lungul ultimelor generatii. O asemenea cercetare, care ar fi poate utila unui sociolog, este de prisos pentru un psiholog. Acestuia ii este suficient sa cunoasca temeinic cutare sau cutare uzanta actuala pentru a fi in stare sa studieze invatarea regulilor, asa cum ii este suficient sa cunoas1
ca cutare grai, oricat de localizat ar fi, pentru a studia limbajul copilului, fara a avea nevoie sa reconstituie toate transformarile semantice sau fonetice ale limbii, in timp si in spatiu. Ne vom limita deci sa analizam in cateva cuvinte continutul jocului, asa cum este practicat la Geneva si la Neuchatel, in cartierele in care ne-am desfasurat activitatea.
 1. REGULILE JOCULUI CU BILE. Trei fapte esentiale trebuie retinute de catre cel care vrea sa analizeze in acelasi timp practica si constiinta regulii.
In primul rand, nu exista un singur mod de a juca bile la copiii dintr-o generatie data si pe un anumit teritoriu, oricat de restrans ar fi el, ci nenumarate. Exista„jocul in patrat”, de care ne vom ocupa in mod special. Se deseneaza pe pamant un patrat, se pun inauntru cateva bile, si jocul consta in a le atinge de la distanta si in a le face sa iasa din patrat. Exista„la courate”: doi jucatori tintesc, fiecare, bila celuilalt, intr-o urmarire continua. Exista apoi„groapa” sau„scobitura”: bilele se ingramadesc intr-o groapa, si jucatorul incearca sa le scoata de acolo cu ajutorul unei bile mari si mai grele etc. Fiecare copil cunoaste astfel mai multe jocuri, si acesta poate sa contribuie, in functie de varsta jucatorilor, la intarirea sau la atenuarea credintei in caracterul imuabil al regulilor.
In al doilea rand, un anumit joc, cum ar fi jocul in patrat, comporta variatii destul de importante, in loc si in timp. Asa cum am putut verifica, regulile jocului in patrat nu sunt aceleasi in patru comune ale Neuchatelului2, situate la 2– km una de alta. Ele nu sunt aceleasi la Geneva si la Neuchatel. Ele difera in unele privinte de la un cartier la altul ale aceluiasi oras, de la o scoala la alta. Afara de aceasta, asa cum am putut stabili datorita
2 Neuchatel, La Coudre, Hauterive si Saint-Blaise. 14
bunavointei colaboratorilor nostri, exista variatii de la o generatie la alta. Un student de 20 de ani ne-a spus ca in satul sau nu se mai joaca astazi cum se juca„pe vremea sa”. Aceste variatii in timp sau in loc sunt importante, si copiii cunosc adesea existenta lor. Un copil care a trecut dintr-un oras intr-altul, sau chiar de la o scoala la alta, ne explica adesea ca cutare regula este valabila aici, dar nu este valabila dincolo. De asemenea, de multe ori, copilul ne spune ca tatal lui juca altfel. In sfarsit, uneori un scolar de 14 ani, care nu mai vrea sa ia parte la joc pentru ca incepe sa se simta mai mare decat ceilalti, se plange sau rade, dupa cum ii este temperamentul, de faptul ca obiceiurile generatiei sale se pierd, in loc sa fie pastrate cu evlavie de catre generatiile mai tinere.
In sfarsit, in legatura evidenta cu aceste interferente de curente locale sau istorice, se mai intampla ca acelasi joc, cum ar fi jocul in patrat, jucat in una si aceeasi curte de scoala, sa prezinte, in unele privinte, mai multe reguli diferite. Copiii de 11–1 ani cunosc bine aceste variante si stabilesc, in general, inainte de a incepe jocul sau in timpul lui, sa aleaga cutare uzanta si sa le excluda pe celelalte. Trebuie sa tinem seama deci de aceste fapte, care contribuie, fara indoiala, la conditionarea judecatii pe care copilul o aplica valorii regulilor.
Dupa aceste observatii, sa expunem pe scurt regulile jocului in patrat, care ne va servi ca prototip, si sa fixam in primul rand limbajul copilului, pentru a intelege inregistrarile de convorbiri pe care le vom cita mai jos. De altfel, unele aspecte ale acestui limbaj sunt in sine foarte instructive, cum se intampla atat de frecvent in psihologia copilului.
O bila se numeste Neuchatel„marbre” (marmura), iar la Geneva„coeillu” (piatra) sau„mapis”. Exista bile de valori diferite. Bila de ciment se bucura de cea mai mare consideratie. Un„carron” este o bila mai mica, din lut mai friabil si de valoare mai mica, pentru ca se vinde mai ieftin in magazine. Bilele care ser15
vesc pentru a fi aruncate si care nu se pun in interiorul patratului sunt denumite in functie de materialul pe care-l contin:„corna” (bila de cornalina),„ago” sau„agathe”,„cassine” (bila de sticla cu vinisoare colorate),„plomb” (bila mare si grea care contine plumb) etc. Fiecare are o valoare calculata in bile sau in„caroane”. A arunca o bila se spune„a trage”, iar a atinge cu bila ta o alta bila, fie in interiorul, fie in afara patratului, se spune„a nimeri”.
Apoi vine o serie de termeni de sacralizare, adica o serie de expresii pe care jucatorul le foloseste pentru a anunta ca va executa cutare sau cutare operatie, ele consacrand astfel in mod ritual faptul implinit; odata ce aceste cuvinte au fost pronuntate, adversarul nu poate face nimic impotriva deciziei partenerului sau, in timp ce daca el i-a luat-o inainte, cu ajutorul unor termeni de interdictie, pe care ii vom examina imediat, el impiedica prin acest fapt operatiile de care se teme. De pilda, pentru a fi primul la joc, atunci cand acest lucru este posibil, copilul spune, la Neuchatel,„permis” (ceea ce este, evident, o deformare a cuvantului„premier”, primul). Daca vrea sa revina la linia de la care pornesc toti jucatorii in primul tur si care se numeste„la coche” (brazda), el spune pur si simplu„coche”. Daca vrea sa inainteze sau sa se departeze cu o distanta de doua ori mai mare, el spune„doua brazde”, iar despre o distanta de doua sau de trei ori anvergura bratelor desfacute, el spune„un brat, doua sau trei”. Daca doreste sa se aseze, in raport cu patratul, la o distanta egala cu cea la care se afla la un moment dat, dar intr-o alta directie (pentru a evita loviturile probabile ale adversarului), el spune„du mien” („partea mea”), iar daca vrea sa impiedice pe adversar sa faca acelasi lucru, el ii spune„du tien” („partea ta”) (la Neuchatel); la Geneva, aceste deplasari se desemneaza prin termenii a face„une entasse” sau„entorse” (inghesuire sau intoarcere). Pentru a renunta la randul tau si a ramane astfel pe loc pana dupa deplasarea adversrului, se spune„coup passé” etc. 16
Indata ce acesti termeni sunt pronuntati, in imprejurari care sunt in mod firesc reglementate de o intreaga jurisdictie, adversarul trebuie sa se supuna. Daca insa adversarul vrea sa previna aceste operatii, este suficient ca el sa pronunte termenii de interdictie rituala, care la Neuchatel sunt, pur si simplu, aceiasi termeni, dar precedati de prefixul folosit in dialectul local„fan” (de la„défendu”, oprit). De pilda,„fan-du-tien”,„fan-du-mien”,„fan-coche”,„fan-coup-passé” etc. Unii copii, neintelegand acest prefix, care, intr-adevar, nu-si mai are corespondentul in vorbirea curenta, spun„femme-du-tien”,„femme-coche” etc.
Sa notam inca doi termeni de sacralizare, deosebit de sugestivi, care sunt folositi de copiii din Geneva:„glaine” si„toumike”. Cand un jucator pune jos, in patrat, o bila de o valoare mai mare, crezand ca pune o bila obisnuita (de pilda, cand pune un„agat” in loc de o„piatra”), ii este, fireste, permis, daca isi da seama de greseala, sa retraga„agatul” si sa puna in locul lui o bila obisnuita. Un adversar care, profitand de neatentia partenerului sau, si-ar insusi acest„agat”, dupa ce l-a nimerit, ar fi necinstit. Copiii pe care i-am chestionat asupra acestui punct ne-au spus in unanimitate ca un asemenea procedeu ar fi echivalent cu un furt. Dimpotriva, daca adversarul, observand la timp eroarea partenerului sau, pronunta cuvantul„toumiké” sau„toumikémik” (prin dublarea ultimei silabe), jucatorul distrat nu mai are dreptul sa-si retraga„agatul”. Trebuie sa-l lase in patrat ca o„piatra” obisnuita, iar daca un alt jucator il nimereste, el este in drept sa si-l ia in mod cinstit. Vedem, in acest caz, un exemplu foarte curios de termen care consacra greseala si totodata transforma un act necinstit intr-un act permis si recunoscut ca atare de catre toti. Avem aici un prim exemplu al acelui formalism propriu diverselor aspecte ale moralei copilului, a carei natura o vom aprofunda mai jos, cand vom vorbi de responsabilitatea obiectiva. 17
La fel termenul„glaine” justifica pirateria in anumite imprejurari bine definite. Cand un jucator a reusit, prin sansa sau indemanare, sa castige toate bilele partenerilor sai, i se cere printr-un fel de contract de onoare, asemanator celui pe care sociologii il desemneaza sub denumirea de„potlatch”, sa ofere o partida noua, punand el insusi in patrat bilele necesare, in asa fel ca partenerii nenorocosi sa aiba posibilitatea de a recupera o parte din bunurile lor. Totusi, daca el refuza, nicio lege nu-l poate constrange s-o faca: a castigat si gata. Dar daca unul dintre jucatori pronunta cuvantul„glaine”, intreaga ceata se napusteste asupra zgarcitului, il doboara, ii desarta buzunarele si imparte prada. Acest act de pradare, profund contrar moralei in conditii normale (deoarece bilele insusite de castigator constituite un bun legitim dobandit), se transforma deci intr-un act licit si chiar intr-un act de justitie retributiva, aprobat de constiinta comuna, atunci cand a fost pronuntat cuvantul„glaine”.
La Neuchatel nu am observat nici termenul„glaine”, nici termenul„toumiké”; in schimb, a aparut termenul„cougac”. Cand unul dintre jucatori a castigat prea mult (in situatia pe care tocmai am descris-o), partenerul sau invins poate sa-l oblige sa ofere o noua partida, pronuntand cuvantul„cougac” (probabil derivat de la„coupgagné”, lovitura castigata, asa cum„prems” este derivat de la„premier”– primul). Daca castigatorul vrea sa se sustraga de la obligatia astfel impusa de cuvantul fatidic, este suficient sa previna lovitura, spunand„fan-cougac”.
 Acest termen de„glaine” are, de altfel, o semnificatie mai larga. Dupa parerea mai multora, el da dreptul celui care il pronunta sa culeaga, fara alte formalitati, bilele depuse pe pamant atunci cand se isca o discutie despre ele sau cand un judecator uita sa ia in stapanire ceea ce a castigat. Gasim termenul in acceptia aceasta, de pilda, in lucrarea: Philippe Monnier, Le Livre de Blaise, eédition, p. 15.


Anul aparitiei: 2012
Format 130x195
Nr. pagini: 456