Khora. Teme si dificultati ale relatiei dintre filosofie si arhitectura

Lucrarea cuprinde studii despre viziuni contemporane asupra orasului ideal, despre relatia dintre filosofie si arhitectura, despre sistemul totalitar si arhitectura: controlul si libertatea in arhitectura si rolul puterii etc.  Mituri fondatoare si „mici istorii” ale acestei arte sunt revizitate spre a extrage intelesuri noi, autorul oferind publicului interesat de acest subiect o solida baza teoretica si de documentare bibliografica.

„Modernitatea refuza istoria si o filiatie proprie, prin decuplarea programatica de traditie si, mai ales, de decoratie. Astfel, arhitectura moderna devine o arhitectura fara timp, care mizeaza pe atemporalitate, dar asupra careia timpul, se razbuna. Pentru ca tocmai aceasta „neutralitate" dateaza arhitectura moderna, dar intr-un mod deloc flatant.

Tocmai aici odihneste al doilea motiv al „cronofobiei" moderniste: predilectia pentru materialele artificiale care, prin tocmai natura lor, serveau proiectului de schimbare (metaboli) a naturii. Speculand in raport cu tipurile de schimbari aristotelice, vom putea spune ca, spre deosebire de arhitectura de dinainte de modernitate, care se schimba firesc in raport cu substanta, venind si iesind din existenta, arhitectura moderna refuza schimbarea de substanta; de aceea, schimbarea ei in raport de calitate - alterarea - este mult mai evidenta.

Folosirea betonului, metalului, sticlei si plasticului da seama despre cateva puncte-cheie ale acestui proiect. Ele sunt produsul alchimiei industriale, care metamorfozeaza, ridicand in grad, materia. Puse in opera, ele se opun naturalului, aleatoriului si simbolizeaza controlul uman, al ratiunii, asupra mediului. De asemenea - cu exceptia metalului, a carui consumare este insa deliberat incetinita, aceste materiale nu stiu - nu li se ingaduie - sa imbatraneasca in felul in care o fac piatra, lemnul, pamantul crud sau ars, adica intorcandu-se in cele din care au fost alcatuite. Asa se face ca ne aflam in plin paradox atunci cand arhitecti metabolisti, bionici sau organicisti transpun forme „vii" in materiale care nu mor - beton la exterior, plastic in mobilier.

Cladirile moderne inainteaza in varsta, dar nu imbatranesc cu nobletea cu care isi asuma conditia pieritoare celelalte. Asa se face ca, desi numara abia decenii, casele moderne par cu mult mai inadecvate la prezent decat cele vechi, care, murind, le supravietuiesc celor dintai”.

Arhitectura este stiinta si arta de a proiecta si construi cladiri si ansambluri de cladiri potrivit anumitor proportii si reguli, in functie de caracterul si destinatia constructiilor. Stiinta ei consta in rezolvarea functionala si tehnica a cladirilor. Arta arhitecturii este o componenta mai speciala a artelor in general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creeaza si se compun imagini plastice nonfigurative, de esenta abstracta, fara sa imite deci modele ale naturii.

Arhitectura nu poate fi comparata cu natura inconjuratoare decat prin aceea ca este un organism artificial implantat intr-un mediu natural cu care trebuie sa se armonizeze atat functional cat si estetic.

Arhitectura este forma cea mai cuprinzatoare de organizare a spatiului, urmarind rezolvarea echilibrata, armonioasa, a functiunilor complexe, multilaterale. Arta – se stie –  este un fenomen constient, arhitectura, pe langa aceasta calitate este si cognitiva si ontologica. Pana la sfarsitul secolului trecut arhitectura era considerata "o decoratie a structurii" (John Ruskin), iar in secolul nostru Frank Lloyd Wright redefineste arhitectura prin stilul sau de integrare armonioasa a structurilor in natura, fiind exponentul cel mai de seama al arhitecturii organice.

Arhitectura virtuala „este" sau „nu este" arhitectura, in functie de ceea ce accepta a fi arhitectura in general cel care da verdictul. Daca este arhitectura si zona increata, a proiectelor, atunci arhitectura virtuala se incadreaza si ea in definitia arhitecturii, intrucat, ca si arhitecturile cosmice, exista posibilitatea, oricat de fragila, ca asemenea intocmiri virtuale sa capete vreodata substanta. Daca acceptam ca ea nu se prezinta ca obiect fizic, cercetabil cu toate simturile, care sa prezinte spatiu interior, textura, interactiune cu lumina in jocuri mai mult sau mai putin savante si, mai ales, care sa aiba un statut tectonic bine precizat, vom accepta ca arhitectura virtuala are un statut secund, fiind doar o reprezentare/simulare a unei „realitati" absente. Pentru postmodernisti (maestri ai reprezentarii, simulacrului, fatadei), nu exista probleme de acceptare a acestei „arhitecturi". in definitiv, postmodernismul este cel care a recuperat si alte discursuri „marginale", desconsiderate in chiar interiorul modernismului care le produsese. Cateva exemple in acest sens: arhitectura temporara (golflabila, pliabila, demontabila, dispos- able, throw away etc.), fatada-afis (Tigerman, Venturi, Moore), utopiile irealizate/irealizabile ale anilor saizeci si saptezeci si procedeele „retorice" (citatul, referinta ironica, aluzia, pastisa, textul inzidit).

Si tot arhitectii atinsi de flama postmodernitatii sunt cei ce vor accepta provocarea de a proiecta arhitecturi virtuale, fara a mai pierde vreme deplangand cruda soarta a arhitecturii „adevarate". A abandona acest domeniu exclusiv la bunul plac al culturii populare, cu jocuri spaimoase si batalii intergalactice, inseamna a rata sansa explorarii unei noi dimensiuni a cunoasterii. Fie si in postura sa de simulator al realitatii, prin intermediul careia arhitectul poate controla de la inceput aspecte pe care doar studii de evaluare post-ocupationala le pot detecta si remedia, insa abia dupa ce casa a fost ridicata, virtualitatea este un instrument valid si necesar.

Aici ne vom multumi sa comentam o arhitectura a exilului celui mai faimos, cel al evreilor lui Moise. in proces se vor ivi, probabil, temeiuri pentru a cantari orice proces de devenire ca pe o „teorie ondulatorie". Influentele sunt aici propagate sub forma de „unde", care instituie pe parcurs „conjugari" de „infinitive" - unul sau mai multe deodata putandu-se reflecta in aceeasi „conjugare".

Infinitivul (i.e. sursa) poate avea naturi diferite: proto/arhe/tip, edificiu real sau model ideal/evocat. Aceste „unde" sunt pornite din focar spre a infrunta pe parcurs (sau a nunti cu) felurite alte „conjugari" pornite din alte focare si tot asa mai departe. La limita, intreaga devenire a arhitecturii este un exil perpetuu raportandu-se  la surse reale (care, cel mai adesea, nu mai exista decat fragmentar, ca „urme in text") si la surse virtuale (traditii inventate, false mituri originare etc).

Templul

Istoria arhitecturii ofera uneori exemple de confuzii care se fac a posteriori in ceea ce priveste identificarea originilor unor tipuri de constructii. Originile cutarui program sau stil sunt cel mai adesea pierdute inapoi in timp, imaginar, subconstient, sau in mit, functie de felul in care este definita arhitectura in genere, de respectivul program sau stil si, mai ales, de ce se intelege prin origine. in Etimologiile sale, Sf. Isidor din Sevilla propune o perspectiva duala, in care, asa cum observa si Delumeau, „arca lui Noe, Legamantul si templul din Ierusalim au fost «fapte istorice». Desigur, putem in acelasi timp din perspectiva intelectuala sa acceptam ca ele desemneaza tainele Bisericii" (Delumeau, 1997, 21). O data identificate/ inventate, originile pot fi manipulate din nou, functie de interesul actual al celui care le invoca.

Un exemplu este devenirea bisericii crestine. Cel mai adesea, ni se vorbeste despre rolul bazilicii pre-crestine in configurarea acesteia: dupa vremurile de prigoana, ajuns religie acceptata si apoi unica, crestinismul ocupa spatiile cele mai adecvate - dimensional si simbolic - noului sau statut: bazilica, spatiul dreptatii din forum9. Chiar daca lucrul acesta s-ar putea certifica vreodata istoric, in sensul aflarii vreunui document din care sa rezulte „rechizitionarea" bazilicilor, motivele acestei rechizitii si influentele pe care stramutarea le-a indus in ritual, tot nu putem afla despre bisericile, nenumarate, aflate acolo unde nu au existat dintru bun inceput bazilici si nici nu au fost edificate spatii bazilicale dupa oficializarea crestinismului: la sate, bunaoara.

OPINIA CITITORILOR