Limbajul predicii religioase crestine (Viorica Avram)

Predica religioasa crestin-ortodoxa reprezinta un discurs inedit prin dubla sa raportare: pe verticala la divinitate, iar pe orizontala la enoriasii adunati la slujba. Aceasta genereaza o anumita focusare a informatiei, care trebuie sa-l reprezinte pe Dumnezeu, atat prin expresie, cat si prin forma, dar in acelasi timp sa ajunga la receptori si sa determine la nivelul acestora o modificare a dispozitiilor sufletesti, a modului de a gandi si de a actiona. Se impune, in consecinta, o imbinare a sacrului cu profanul, in sensul apropierii divinului de uman, prin accesibilitatea decodarii mesajului evanghelic si mai ales prin persuadarea ascultatorilor de justetea modelelor propuse prin intermediul predicii religioase, considerata ea insasi „arta pentru mantuire.”

Punctul de plecare al prezentei lucrarii se bazeaza pe „particularitatea didahiei de a fi, simultan, opera  religioasa, oratorica si beletristica”, precum si didactica.

Inca de la inceput, studiul s-a lovit de problema lipsei unor studii recente si consistente de omiletica, Vasile Gordon insusi apreciind ca „la nivel universitar literatura omiletica romaneasca nu beneficiaza decat de tratatul lui Vasile Mitrofanovici, foarte bine alcatuit, dar vechi de mai bine de un secol”. Acestui tratat, datand din 1875, care in mod evident a stat la baza majoritatii cartilor de omiletica ulterioare, i se adauga cateva studii de la inceputul secolului al XX-lea: „Cuvintarea bisericeasca si felurile ei (1902), de Nicolae Iancu, Omiletica sau Studiul oratoriei bisericesti (1907) de Dumitru Voniga, Predica si foloasele ei (1911), de Al. Petrescu-Cernica, Curs de omiletica (1923), de George Arama, si unele cursuri universitare minutios elaborate, dar cu un circuit inchis, precum si cateva studii recente, dintre care retin atentia Metode noi in practica omiletica a lui Ioan Toader, Introducere in omiletica, de Gordon Vasile si Omiletica generala si Omiletica speciala, ale lui Ion Bajau. Majoritatea studiilor omiletice recente prezinta bine aspectele teoretice, care tin de Omiletica generala, dar pentru partea Omileticii speciale (aplicative), autorii se rezuma la reproducerea unor predici considerate model, pe care uneori le comenteaza in cateva randuri.

Acestei lacune bibliografice i s-a adaugat o alta, de acelasi ordin, dar privind domeniul lingvisticii, anume, numarul redus de lucrari de specialitate care sa trateze limba cartilor bisericesti, un singur volum fiind consacrat integral subiectului: Limba cartilor bisericesti, al lui Ioan Balan din 1914. Desigur ca acestui volum i se adauga istoriile limbii literare, articole si studii lingvistice care se raporteaza la limbajul bisericesc in ansamblul sau, dintre care amintim: Gheorghe Chivu, Cultura si civilizatie. Consideratii asupra limbajului bisericesc  actual, Adina Chirila, Argument pentru o reconsiderare a stilului religios in limba romana, Liviu Onu, Terminologie crestina si istoria limbii romane, Lidia Sfarlea, Delimitarea stilurilor literare romanesti, Mihaela Mariana Morcov, Limbajul religios romanesc de la sacru la profan. Termeni patrunsi in limba romana comuna si dialectala si numeroase studii recente sau mai putin recente care trateaza aspecte punctuale ale scrierilor unui singur predicator.

O alta problema intampinata a fost de ordin terminologic, manifestata in doua directii. Prima este aceea a definirii termenului predica, caruia niciunul dintre dictionarele de specialitate nu ii ofera o definitie completa, ceea ce a impus redefinirea si formularea, odata cu aceasta, a unei ipoteze de cercetare: predica este discurs argumentativ-explicativ. Cea de-a doua dificultate este cea a diferentelor terminologice dintre sintagmele cu care este definit limbajul cartilor bisericesti: stil biblic, limbaj religios, limbaj bisericesc, diferenta careia i se adauga nedelimitarea foarte clara si unanim recunoscuta a unui astfel de limbaj, la care s-a facut referire pe intreg parcursul lucrarii.

Ipotezele de cercetare de la care s-a pornit privesc constituirea predicii religioase crestin-ortodoxe ca discurs argumentativ-explicativ, bazat pe un design instructional supus unor constrangeri de forma si de continut impuse de retorica si de omiletica si care genereaza o serie de stereotipii; surprinderea raportului dintre traditie si inovatie la nivelul discursului omiletic si demonstrarea faptului ca predica religioasa este varianta didactica a limbajului bisericesc. Pentru aceasta s-a avut in vedere o analiza pragmatic-argumentativa construita pe trei paliere: pragmatic (functionalitatea fiecarei structuri textuale), argumentativ (particularitatile argumentativ-explicative ale discursului predicatorial), lingvistic (valorificarea resurselor lingvistice pentru atingerea finalitatilor de ordin religios).

Pentru demonstrarea ipotezelor s-a folosit un corpus omogen reprezentat de predicile de la Duminicile Triodului (Predica Vamesului si Fariseului, Predica Fiului risipitor, Predica la Duminica Infricosatei Judecati, Predica la Duminica Lasatului sec de branza, Predica la Duminica I din Post – a Ortodoxiei –, Predica la Duminica a II-a din Post – a Sf. Grigore Palama –, Predica la Duminica a III-a din Post – a Sfintei Cruci –, Predica la  Duminica a IV-a din Post – despre credinta si indoiala -, Predica la Duminica a V-a din Post – despre slava desarta si manie-, Predica la Duminica Floriilor) din cinci secole diferite (predici ce se regasesc in toate cartile de predici supuse analizei: Coresi – Carte de invatatura, Varlaam – Cazania, Antim Ivireanul– Predici, Zaharia Boiu– Seminte den agrul lui Christos. Cuvêntari bisericesci pe tóte duminecile, prasnicele si sěrbatorile de preste an, precum si la casnale bisericesci, publice si private. Cuvêntari la Duminecile de preste an, Ilie Cleopa– Predici la duminicile de peste an), lucrarea nefiind interesata de paternitatea acestora, ci doar de modul in care este realizat discursul omiletic. Optiunea pentru aceasta selectie este justificata de necesitatea unei unitati tipologice si tematice a predicilor analizate, pentru a se putea obtine rezultate concludente in ceea ce priveste raportul intre traditie si inovatie la nivel discursiv.

Cum alegerea ca scrieri de referinta pentru secolele al XVI-lea, al XVII-lea si al XVIII este justificata de rezonanta numelor predicatorilor si de recunoasterea valorii operelor omiletice, consideram necesar a explica doar optiunea pentru predicile parintelui Zaharia Boiu (sec. al XIX-lea) si ale arhimandritului Cleopa (sec. al XX-lea). Alegerea parintele Zaharia Boiu a fost determinata, pe de o parte, de faptul ca acesta este considerat cel mai mare predicator al Ardealului, un erudit al epocii, preot, pedagog, poet, cu o deosebita activitate culturala si social-politica, in vreme ce optiunea pentru scrierile parintelui Cleopa, a fost dictata de considerente total opuse si anume, faptul ca, desi a fost un simplu fiu de taran, care a urmat doar cursurile primare, parintele a devenit cel mai prolific scriitor omiletic al timpului sau, un preot extrem de indragit si de apreciat. In consecinta, am considerat ca intreaga sa opera omiletica este expresia harului acestui parinte, a puterii revelatiei divine, cea care, conform Evangheliei, se constituie ca emitator prim al tuturor mesajelor religioase, preotul fiind doar vocea care le concretizeaza. De aceea, predicile parintelui Cleopa pot sta alaturi de cele ale marilor oratori bisericesti, poate nu prin valoarea lor literara (desi nu trebuie marginalizata), ci prin valoarea omiletica (cea care intereseaza). Nu putem ascunde ca initial am fost tentati a recurge la scrierile lui Nicolae Steinhardt, insa acestea, desi respecta trasaturile discursului omiletic argumentativ-explicativ, nu se constituie ca predici autentice, ci mai degraba ca eseuri pe teme de omiletica crestina. Totusi trasaturile scrierilor acestuia si a catorva predicatori ai secolului al XX-lea (Boris Raduleanu – Duminica Vamesului si a fariseului, Duminica Crucii, Teofil Paraianu – Duminica Floriilor, Ilarion Felea – Duminica Ortodoxiei, Constantin Galeriu – Duminica a III-a din Postul Mare, Dumitru Staniloae – Caderea din rai, caderea din iubire) au fost analizate in ultimul capitol al lucrarii, pentru a completa tabloul raportului dintre traditie si inovatie in predica religioasa crestin-ortodoxa. Organizarea lucrarii este una gradata, lucrarea dezvaluindu-se treptat, un capitol generandu-l pe celalalt. Se urmaresc doua directii de studiu care se presupun: o directie teoretica si una aplicativa. Demersul a fost unul deductiv, pornindu-se de la exemple concentrate de asa maniera incat sa dezvaluie filonul stiintific, pentru ca in final sa se ajunga la generalizari, cu valoare de tipare predicatoriale. Primele capitole se ocupa de surprinderea particularitatilor de organizare a discursului omiletic, sub aspect argumentativ, tematic si logico-retoric, pentru ca in capitolele urmatoare sa se demonstreze stereotipia formala si de continut a predicii.

Simultan, s-a urmarit si evolutia predicii religioase, care a facut evident faptul ca diacronic (in general vorbind) diferentele dintre predici se manifesta mai mult la nivel cantitativ decat calitativ, iar inovatiile tin foarte mult de personalitatea predicatorului. Aceasta este, de altfel, si concluzia celui de-al cincilea capitol al lucrarii, care pe baza unor statistici, a demonstrat ca predica este un discurs conservator, dar nu inchis in totalitate, pentru ca permite numeroase inovatii individuale.

Capitolul al patrulea al cercetarii demonstreaza, facand apel la interdisciplinaritate, valentele didactico- pedagogice ale actului predicarii care are un design educational, constituindu-se in mod cert in „modul concret de manifestare a slujirii didactice” In capitolul dedicat concluziilor, lucrarea si-a propus sa evidentieze aspectele care conduc la reusita si eficienta discursului omiletic, pentru a contura tiparul unei predici de succes.

Nr. de pagini: 212
Anul aparitiei: 2017

OPINIA CITITORILOR