Lucian Vasilescu - Tara mea, viata mea, dragostea mea - despre modesta mea ratare personala

Tara mea, viata mea, dragostea mea– despre modesta mea ratare personala” este, intr-o ordine oarecare:

Primul volum de poezie pe care-l publica editura Rentrop& Straton
Cel de-al unsprezecelea volum al meu si
Ultima carte pe care o mai public (de ce? - scrie in Cuvantul inainte)

Dupa cum sade imprimat pe pagina de garda, am dedicat-o„Celor care au visat, celor care au sperat, celor care au indraznit si celor care, intr-o zi, o vor lua de la capat.” S-ar putea sa va regasiti intr-una dintre aceste categorii. Desigur, doar daca veti citi cartea. De ce ati citi-o? Am sa va dau trei motive:
Pentru ca merita
Pentru ca este buna
Pentru ca are sa va placa

Iata un mic fragment din Cuvantul inainte al volumului:

Circuitul manelei in natura– exercitiu de adecvare

„Am scris aceasta carte incet, fara graba, vreme de aproape patru ani, zgariind cu penita (prinsa in toc si muiata in calimara) in paginile unui registru cu coperte groase. Mi-am propus, inca de cand am inceput s-o scriu, sa fie ultima carte pe care am s-o mai supun la caznele tiparului. Am decis sa ma opresc. Cu mult timp in urma, pe cand visam ca voi putea publica si eu odata si odata, credeam ca sunt pregatit pentru ceea ce speram sa se intample; acum nu sunt deloc dispus sa-mi asum ceea ce s-a intamplat. Odinioara, viitorul imi parea o forma pentru care imi doream si ma simteam in stare sa generez si eu continut. Acum, viitorul este departe de a fi ce-a fost...
Pe cand eram eu tanar si la trup (si gand) curat, abia dadea coltul manelei si dansa era atat de mica incat n-aveam cum banui ce-o sa devina cand se va face mare. Acum, cand nu mai sunt nici tanar, nici curat, maneaua s-a intins pretutindeni, acoperind noi si noi teritorii. A inceput ca un soi de muzica, acum a devenit un loc comun. E pretutindeni, in toate puterile si in toate cotloanele statului. Pana si cainii, indeosebi„cainii de paza ai democratiei”, latra si ei, tot in ritm de manea, pe texte de toata jalea si suspinul. Atat de grozav a crescut maneaua romaneasca, incat daca mai-marii zilei ar avea inspiratia sa schimbe imnul national cu o manea, nimeni nu i-ar mai gresi cuvintele.
Avem, in brava noastra Republica Manelista, manea politica, manea executiva, manea judecatoreasca, manea administrativa, manea media. Avem cladiri in forma de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizarii, alta a sindicatelor, una a invatamantului si o alta a asistentei sociale, avem maneaua ocrotirii sanatatii si maneaua mediului, avem maneaua de la pagina cinci, maneaua talk-show-ului si manea parlamentara, o manea a proscrisilor si una a celor care se dau cu masini care costa mult mai mult decat pana unde stiu proprietarii lor sa numere. Si tot asa.
In zumzetul asta am zgariat si eu cu tocul si penita, intr-un registru cu coperte groase, la ultima carte de poezie pe care o mai public. Am crezut, din decembrie 1989 si vreme de vreo douazeci de ani, ca-mi locuiesc visul. Se vede treaba c-am adormit visand frumos si m-am trezit in plin cosmar– ce-i drept, tot un vis si acesta...”

Si iata si primul poem:

"dragii mei, va scriu din mine insumi, unde am ajuns cu bine. vremea, pe aici,
e frumoasa.
apa e linistita. locuiesc la acelasi etaj cu doi oameni draguti: un tampit
si-o tampita."

Restul e in carte...
Lectura placuta!


Numar de pagini: 128
Anul aparitiei: 2014