Lumea din mine

Cartea autorului Mircea Rusu „Lumea din mine" de la editura LIBRIS EDITORIAL

Cuprins:

- Scrisori
- Poezele fara nume
- Povesti din ograda

Fragment din volumul "Lumea din mine" de Mircea Rusu:
 
“ADRIAN ORDEAN. Printre minunile discrete ale muzicii romanesti, la loc de frunte sta Adrian Ordean. Chitarist, compozitor, orchestrator si om de studio, Adrian i-a avut in mana pe mai toti cantaretii din Romania. Lucrand foarte mult cu el, am avut mereu sentimentul ca e un frate mai mare de-al meu. Terminam uneori in adancul noptii si pe cand isi oprea sculele, ateriza cate-un cantaret... „Adi, te rog din suflet, dimineata trebuie sa fie gata piesa si sunt disperat!”. Si Adi, frant de oboseala, ma privea de parca-mi spunea: Cum sa-l las asa? Si in tacere redeschidea uzina lui de sunete si-o lua de la capat. Mircea, du-te sa te culci, ne vedem dimineata! Ar gandi multi, da, domne, muncea mult dar facea banu’ gros, asa mersi. Numai ca cine-l cunoaste bine, stie ca in adancul inimii lui nu e vorba despre bani. Stiu ca discul tau de chitarist inca tot nu-i gata. Din aceeasi lipsa de timp numita si solicitudine. Fa bine si gata-l! Nu de alta, dar cand le spun oamenilor ca esti unul dintre cei mai buni chitaristi pe care-i are Romania, sa le dau s-asculte si sa le zic: No, vedeti ma, asta-i frate-miu mai mare!
[...]
MAIA MORGENSTERN. Si asa, draga Maia, pe masura ce ne-ndepartam de punctul de inceput al albumului nostru si concertului cu acelasi titlu „Lumea de roua’’, ma las cuprins de bucuria implinirii lor. Ba, uneori, ma las vizitat de entuziasmul acelui timp, cu tot cu dorinta reluarii concertelor cel putin. Si asta pentru ca am simtit cu totii, stim cu certitudine toti cei implicati, parca niciodata ca acum, mai mare nevoie de simtire, mai medicament pentru suflet, emotia. Sigur, n-am intrat in destule case, in prea multi oameni, nu-i nici pe departe povestea unui succes larg. Si aici, in aparenta, un mic paradox – cu cat mai aspra nevoie are sufletul de hrana, cu atat mai dificil, mai anevoios de procurat. Programele societatilor moderne isi urmeaza insa implacabil cursul. Si in aceste programe, sufletul primeste fie subproduse, fie impostura, fie acte mimetice sau pur si simplu nulitati pe post de furnizori emotii. Inflatia de poeti si poeme, de tristeturi judetene, paleta larga de manifestari, produc un ansamblu confuz liricoid din care consumatorul extrage atat cat este de extras. Daca adaug si toto apasiunpamantul cu buna stiinta creat, ajung in punctul in care luciditatea m-ajunge din urma si-mi spune ca e pervertit iremediabil gustul publicului. Vezi, in astfel de momente, pentru cei care au cu adevarat nevoie de micuta noastra „Lume de roua’’, sunt eu bucuros c-am implinit-o. Drept pentru care, distinsa si draga inimii mele, te si imbratisez cu statornica dragoste!
 
CRISTI MINCULESCU. „In statie la Lizeanu’’ si „I just called to say i love you’’ erau scrise cu litere mari pe aceeasi pagina, ultima fiind scrisa fonetic „ai gest col tu sei ailaviu’’. Le-am invatat pe toate si, dup-o saptamana de repetitii cu formatia de nunti „Sonor’’, am intrat in paine la restaurantul „Carpati’’ din Micro 9, Targoviste. Intr-o saptamana m-am trezit ca stiu engleza, italiana, greceasca si chiar nemteste.  Cu un caiet mare pus pe stativul pentru partituri, textele scrise fonetic, dupa un alt caiet imprumutat de la o alta trupa, de la restaurantul „Mondial”, imi dadeau posibilitatea sa cant toate marile hituri ale momentului.„Flacara’’ si „Serbarile Scanteii Tineretului’’ tocmai fusesera interzise si multe optiuni nu prea aveam asa ca, dupa 200-300 de coniac sau votca, incepeam seara de seara programul. Treaz luminat nu cred c-as fi reusit niciodata sa-mi infrang rusinea. Beam in vremea aia, mult si-ntunecat, cu sarguinta imi suspendam voluptos luciditatea cu care, de altfel, nu prea aveam ce face. Stofa de emigrant n-aveam, cu media comunista nu ma dadeam prins, trai nenica... Colegii de formatie erau trei frati care lucrau la doua fabrici si, odiheasca-n pace!, un profesor de muzica, Liviu Mitrica. Daca erai chitit pe bani, nu era rau deloc, salariul plus nuntile asigurau venituri chiar de invidiat. Bacsisul, dedicatiile din fiecare  seara,  se strangeau pe clapa lui Liviu si se-mparteau egal la sfarsit. In una dintre seri, s-a intrerupt curentul in plina valtoare a dedicatiilor si cand s-a facut lumina iar, toti colegii mei aveau mainile pe clapa. Sefa de local, frumoasa si eleganta, imi cerea carti de citit si mi-a marturisit chiar ca Dostoievski e plictisitor totusi... Dar cum-necum, ma obisnuisem si, cel putin in Micro 9, eram mare vedeta. Spre „ai gest col’’ tocmai ne luam avant cand un chelner tinerel ne-a anuntat din mers c-a venit Iris sa manance la noi, dupa concertul de la polivalenta. Am salutat la microfon prezenta lor acolo si le-am facut chiar o dedicatie. La pauza, m-am imbratisat cu baietii si-am facut cunostinta cu Sandu Gherase care era impresarul lor. Mircione, ce dracu’ faci, ba, aici? Hai repede-napoi pe scena, ala e locu’ tau. Unde Cristi, tata, unde? Cum ma unde, vii cu noi, canti in deschidere. A urmat acordul impresarului si dimineata eram cu ei in autocar spre Brasov unde seara aveam concert. Vezi, daca in timpul primei piese, nu se mai poate, te uiti in culise si intram noi. Ce sa nu se poata, mai? Daca te fluiera prea tare publicul. Gigi Gheorghiu canta maxim 4 piese. Da’ suntem acolo, nu te speria. Mai Cristi, io stau azi si daca-i asa, multam fain, da’ plec. N-am mai plecat pana fix pe 21 decembrie ’89, pe 20 avand concert la Teatrul „Tanase”. Nu stiu cum, dar am cantat mereu tot programul, timp de doi ani, fara probleme, ba chiar cu un mic succes, as indrazni. Si asa, corabioara noastra devenise o mica familie. Tu n-ai, ma, fular? N-am... Ia-l pe asta si mi l-a infasurat aproape strangandu-ma de gat cu el. Sticla statea intre noi si-si cauta mereu de lucru la unghiile de la maini, intr-un tic nervos. Nu cred ca aia l-a ucis... Mai degraba ala cu servieta. Pe cine? Nu ti-am zis, ma, ieri... Nu mai stiu... Ba da, ba da, si ca Rodica Ojog-Brasoveanu e pseudonim si de fapt scriitoru’ adevarat e barbatu’ ei, nu mai stiu cum ii zice... Lasa ca-i descurci tu... De-astea vorbeam in autocar, mai tot timpul. In camera de hotel ne puneam paharele cu coniac pe noptiera, poate ne trebuia peste noapte. Cine-i acolo? Si-si dadea cu paharul peste dinti. Eu sunt, Ovidiu! Intra! Si numitul Ovidiu ne umezea gatlejurile vesnic uscate. Cand si cand, ofta adanc si dadea cu mana aerul la o parte a lehamite. Asa, fara cuvinte. Se nimerea prin grija lui Sandu, s-avem si cate trei concerte pe zi. Se aseza in primul rand si striga la fel ca publicul: Iris, Iris, Iris! Asa baietii mei! In ’90 devenisem vocalul Compact-ului clujean si-ntr-o sedinta solemna si trista, l-am anuntat c-am renuntat definitiv la alcool. M-a facut tradator, Iuda, coada de topor si ne-am despartit intr-o nota tensionata. M-am gandit mereu ca publicul larg din Romania n-o sa stie niciodata cat de frumos si curat si bun e sufletul acestui rocker faimos. Distant, ursuz, repezit, deloc dispus sa se lase cunoscut, nebagacios la randu-i in treburile altora, aparea mai degraba un ingamfat rasfatat de succes. Teribila veste legata de sanatatea lui m-a zguduit de plans, magaru’ dracului ca i-am zis mereu cand ne-ntalneam: Bai Terra Nova, pune si tu frana... Mi-a fost dat sa iubesc putina lume pana la sange, din interiorul muzicii si mai putina. Ei bine, olteanu’ asta nesuferit, cu bancurile lui cu tot, cu glumele la care doar noi doi radeam, fara sa ni le spunem, doar asa, din ochi, cu Universitatea Craiova aia a lui pentru care iesea si-n timpul concertului sa-ntrebe cat e scoru’, acest Dinica al muzicii rock, e unul dintre ei."


Anul aparitiei: 2018
Format: 13X20 cm
Nr. pagini: 212

OPINIA CITITORILOR