Martorul-Surpriza

Probabil nu era ilegal, dar nici nu cred ca era bine vazut sa fotografieze case in demolare.
In nici un caz nu era bine vazut ! Dar fiind arhitect si stiind cam ce urma sa fie, am profitat de citeva luni de avans si am incercat sa fac niste fotografii interesante, care sa aiba in spate niste repere ale orasului ce urmau sa dispara. Pe de o parte, lucrurile au iesit mai bine decit ma asteptam ; pe de alta parte, mi-am dat seama ce ingrozitor era ca se distrugeau reperele Bucurestiului. Din placerea de a distruge si din teama de tot ce e vechi. Si cel mai rau e ca– mai mult de jumatate din populatia Bucurestiului nefiind nascuta aici– s-a imprimat in mintea oamenilor ca nimic nu merita pastrat in orasul asta. Dementa continua si astazi, de data asta cu scopuri imobiliare. Mi-am dat seama ca mai rau decit demolatul era distrusul sufletului si mintilor oamenilor.
Cred ca am fost de cel putin douazeci de ori oprit de militieni, carora li se parea ca fac ceva suspect. Destul de repede a trebuit sa invat legislatia, ba am aflat si doua-trei nume de care se temeau ei– maiorul X, capitanul Y… Dar am remarcat ca militienii, ca si infractorii sau ciinii mari, aveau o psihologie destul de asemanatoare : erau foarte agresivi cu cei tematori si deveneau incredibili de umili cu cei carora in mod evident nu le pasa. Am jucat putin pe coarda asta. Insa, cind am inceput sa fac lucruri cu adevarat periculoase, m-am ferit cit am putut.

Cit va puteati feri ? Ati fotografiat cozi la alimente– era evident ce pozati, nu ?
Sa ma feresc… Am facut de citeva ori fotografii in momente in care se confiscau aparate de fotografiat. De exemplu, am o poza de la demolarea Bisericii Sfinta Vineri si se vede o persoana care se uita in cadru. Sau cea de la cutremur, cu Mercedesul Elenei Ceausescu…

E senzationala ! Cum ati prins-o ?
Aparatul era la coapsa.

Dar nu puteati sti daca va iese sau nu !
E adevarat, citeodata din trei nu iesea nici una, citeodata din sapte nu iesea nici una, citeodata iesea una dintr-una. Dar nu ma ascundeam. In public, daca te ascunzi, esti mai usor remarcat decit daca nu te ascunzi. Ma afisam, eram foarte vizibil, dar faceam fotografia fara sa se vada. Bun, am fotografiat cladiri in demolare. Dar in mai putin de un an de zile mi-am dat seama ca mai spectaculoasa era viata de zi cu zi decit dementa demolarilor. De altfel, am inceput si eu ca toti tinerii, pozind fete, peisaje, cai etc.

Stiu ca ai inceput cu o expozitie.
Ma asteptam ca expozitia sa aiba succes, dar nu ma asteptam sa vad scene de dementa, oameni care izbucnesc in plins, tineri care rid isteric… Desi se intra gratis, era coada la intrare. Citeva poze aveau o rezolutie neasteptat de buna. Pe una dintre ele am facut-o la Revolutie din balconul Comitetului Central– si, in mod ciudat, se puteau recunoaste toate fetele. Era coada de cite zece-douasprezece persoane care asteptau cu lupa in mina, sa se gaseasca in poze, sa-si gaseasca rudele… S-a batut recordul de vizitatori la tirgurile de carte. Sigur, cartea nu e ca expozitia, iar expozitia nu era ca proiectul meu– dar au fost adaptari la realitate.

In carte nu exista alte texte explicative in afara de legenda la poze, care va apartine. Este o radiografie a comunismului, dar este comunismul lui Andrei Pandele. Sint lucrurile care v-au marcat pe dumneavoastra.
De fapt, toate fotografiile au si o mica poveste. Au trecut totusi douazeci-treizeci de ani de la unele dintre ele, oamenii au uitat sau nu fac o conexiune directa. Cind developam filmul, nu-l lasam sul sa-l arunc intr-o cutie, ci-l taiam in bucati de cite sase imagini si-l impachetam in calc si scriam pe el ziua, ora, strada si ce m-a impresionat pe mine. Dar pozele au o putere de asociere nemaipomenita– ani mai tirziu, iti aduci aminte lucruri pe care nu le credeai ca le mai stii. Iar ce m-a marcat pe mine… Intotdeauna am avut senzatia ca, daca n-ar fi fost de plins, era de murit de ris. Era o domnie a prostiei, absurdul botezat normalitate. Faceam haz de necaz. Fiindca totul era de ris : copii de clasa I sau a II-a se ducea sa jure cu mina pe statutul Partidului si niste invatatoare speriate se comportau ca niste plutonieri cu ei. Faptul ca faceam dus cind se stingea lumina in cartier, fiindca doar atunci era apa calda din belsug. Copiii mici care se impiedicau carind steagul detasamentului…« Spectaculosul diurn»

Discutie cu Ema Stere
TimeOut Bucuresti, 19 decembrie 2008-15 ianuarie 2009, pp. 14-15

« Andrei Pandele, martorul-surpriza al comunismului»

« Fotografierea unor cladiri putea fi legata de profesia mea de arhitect, deci nu am avut probleme. Eram corespondent la ziarele de sport si realizam fotografii chiar mai tari decit oamenii lor. Ma pasiona sportul si asta m-a facut sa realizez fotografii intr-un timp foarte scurt, astfel incit, adesea, nici nu-si dadea seama cineva ca am facut o poza. Trei secunde imi lua sa fac un cadru [n.r.– pe film]. Eram greu de vazut si de depistat», isi continua povestea Andrei Pandele.
« Pentru fotografia cu Hala veche a Pietei Unirii am primit chiar aprobare, in 1985, sa o fotografiez de pe magazinul Unirea. Asadar, nici vorba de ilegalitate. Cu timpul, insa, am inceput sa fotografiez lucruri si mai putin agreate de comunisti. Ceea ce m-a determinat sa am grija cind si in ce conditii fac fotografiile si mai ales sa nu le arat cui nu trebuie», continua el.« Mi-am dat seama ca viata noastra devenise un fel de tragi-comedie si merita sa imortalizez realitatea de sub nasul nostru. Exista un articol de lege privind denigrarea realizarilor socialiste care m-ar fi condamnat daca as fi fost prins. Nu am urmarit initial sa prezint ce se intimpla in comunism, dar progresiv, evident, am inregistrat si realitatile comuniste. M-am intilnit odata cu cineva, dupa revolutie, caruia i-am aratat fotografiile. Omul m-a batut pe umar si mi-a spus ca am fost un norocos, el avea un amic care a luat sase ani de inchisoare pentru o singura poza, iar eu, la cite fotografii am realizat, as fi obtinut trei condamnari pe viata», spune acum, rizind, artistul.
« Puteam surprinde oamenii in diferite ipostaze. Cineva m–a pirit odata ca am facut fotografii la o coada la zahar, undeva la Piata Galati. Am negat. Am surprins adesea si momente, de altfel banale, dar care spuneau totul despre acea perioada neagra din istoria României. Ma gindesc aici la fotografia cu tipul care reusise sa cumpere mai multa„marfa rara“– hirtie igienica– intr-un iulie din 1983, undeva in Drumul Taberei». O imagine nevinovata, facuta din spate.« Nu avea nimeni ce sa-mi reproseze, dar care iarasi spunea totul despre viata pe care o duceau românii.
Oamenii nu se suparau fiindca eu faceam cu foarte multa rapiditate fotografiile si nu prea apucau sa inteleaga ce se intimpla. Bineinteles, am fost interpelat si de militie, fiind pirit de nu stiu cine ca as fi pozat nu stiu care casa ori stilp si ca as fi spion», a mai spus Pandele.
« Sa recunosti tu ce ti-a atras atentia, ce e important mai inainte de a apasa pe buton ! Asta e important ! O fotografie buna, in opinia mea, transmite o emotie mai puternica privitorului decit a transmis subiectul celui care a fost efectiv de fata la eveniment. Trebuie sa fie altfel decit celelalte, fiindca altfel nu mai are nimic de spus», crede Andrei Pandele.

Alice-Claudia Gherman
The Investor, 1 decembrie 2008

Andrei Pandele« Martorul-surpriza. Fotografii necenzurate din comunism»

Aparut la Editura Compania, albumul de fotografii marca Andrei Pandele este un fel de gaura cheii prin care se vad fragmente din România alb-negru din perioada 1975-1989. De la instantanee din viata cotidiana pina la secvente decupate prin obiectiv in timpul Revolutiei din 1989, imaginile realizate de Pandele intr-o perioada in care fotografia era in cel mai bun caz un lux recompun atmosfera cenusie a Bucurestiului comunist si frisoanele momentului de ruptura de acum 19 ani. Mare parte dintre fotografiile din acest album– in editie bilingva, româno-engleza– au fost expuse iarna trecuta la Teatrul National, insa o treime dintre ele sint publicate in premiera. Cu o prefata de Petru Romosan, albumul face, in 160 de pagini, o istorie vizuala a unei Românii putin documentate pina acum si, implicit, a unui Bucuresti pentru unii trait, pentru altii deja muzeificat»

Cotidianul, 21-23 noiembrie 2008, p. 20

« Aduceri-aminte. Andrei Pandele»

In urma cu un an vizitasem de patru ori expozitia deschisa la MNAC, in Teatrul National din Bucuresti. Ceva ma facea sa ma intorc, detaliile care se dezveleau odata ce re-priveam. Intotdeauna parea sa fi scapat ceva ochilor. Multi se cautau intre persoanele fotografiate– cautau sa-si recupereze propria istorie. Ceea ce era nou la expozitia lui Andrei Pandele era tocmai calitatea de recunoastere in imagine. Parea ca iti priveai albumele foto de familie, sau fotografiile vecinilor tai, ale rudelor... Erai printre cunoscuti ! Nu mai aveai de-a face cu abstractizari si vointa incapatinata a artistului de a-ti vinde o viziune. Te transpuneai intr-o fosta realitate, iti aduceai aminte.
Istoria nu e niciodata mai credibila decit atunci cind o vezi inregistrata. Daca nu aveai virsta ca sa fi trecut prin experientele redate, incepeai cel putin sa crezi realitatea la care nu avusesei accesul si care, neapasindu-te, iti daduse inainte voie sa uiti ca a existat vreodata. Apoi, daca erai copil atunci cind s-au petrecut lipsurile si restrictiile, efectul era iarasi diferit. Cind a aparut albumul, acum vreo doua saptamini la Compania, am simtit ca trebuie sa-l cumpar. O reimprospatare a memoriei, chiar daca nu la fel de tulburatoare ca expozitia in sine.
Si mi-am adus atunci aminte.
Eu, de exemplu, nu am cea mai vrednica dintre memorii si in’89 aveam 4 ani si jumatate. Mai toate detaliile pe care mi le amintesc au un iz de inceput de democratie brusca, amestecate cu aromele trecerii din comunism. N-as putea sa bat in cuie intocmai perioadele. Dar tin minte un inainte, diferit de prezent. Un inainte care seamana cu detaliile pe care le-a surprins Andrei Pandele.

Publicat de Lola
crocobaur.blogspot.com 28 noiembrie 2008

Format: 20 x 23 cm
Nr. pagini160

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează.

scrie un review