MINTEA SINTETIZATOARE. Memoriile creatorului teoriei inteligentelor multiple

Memoriile creatorului teoriei inteligentelor multiple reprezinta in fapt un demers literar prin care autorul analizeaza dezvoltarea sa intelectuala si munca sa inovatoare, reflectand la felul in care ele au contribuit la formarea propriei sale minti – despre care Howard Gardner spune ca este o minte sintetizatoare. Howard Gardner defineste mintea sintetizatoare drept „capacitatea de a intelege o cantitate mare de informatii, de a reflecta asupra lor, si de a le organiza intr-un mod care sa va fie util, si (daca aveti capacitatea si norocul) care sa se dovedeasca util si altora.” Intr-o lume despre care IDC anticipa ca va ajunge in 2025 sa produca 175 de zettabytes de informatie – ceea ce echivaleaza cu inconjurarea de peste 222 de ori a Pamantului cu DVD-urile pe care s-ar inregistra aceasta informatie sau cu descarcarea ei in 1,8 miliarde de ani la viteza actuala medie a conexiunilor internet – avem nevoie disperata de oameni capabili sa gaseasca „ modalitati de a aranja si a rearanja datele respective, pana cand gasesc o solutie adecvata, exacta, comunicabila si, ca un bonus, placuta din punct de vedere estetic”, dupa cum ii definea Gardner pe „sintetizatori”.

Autorul impartaseste cateva consideratii interesante cu privire la originile mintii sintetizatoare, facand apel atat la exemplul personal, cat si la alte minti ale unor personalitati care s-au remarcat in istoria umanitatii. Cititorul care se va aventura in calatoria cunoasterii acestei noi lumi va fi in posesia unei nave cu un tablou de bord complet functional: va sti ce este si ce nu este o minte sintetizatoare, o va putea clasa in relatii clare si corect formulate fata de celelalte tipuri de minti definite de Gardner, va sti ce o alimenteaza si o sustine, va dispune chiar si de o anticipare a directiilor in care s-ar putea dezvolta in functie de evolutia contextului general.

Daca mintea sintetizatoare va fi cel mai important tip de minte in acest secol, va putea oare societatea romaneasca „sa arda” etape – asa cum a mai facut-o, la nivel tehnologic, de pilda – si sa pregateasca astfel de minti? Pentru a formula un raspuns, de un interes aparte se vor bucura consideratiile autorului cu privire la „educarea pentru sintetizare” – adica a modului in care am putea instrui elevii in aceasta capacitate esentiala „sistematic si cu abilitate”. Instructorii ar putea modela actul de sintetizare pentru elevii lor; ar putea sa directioneze elevii sa analizeze sinteze de succes precum si pe cele care au mai putin succes; sa atribuie „provocari de sinteza”, astfel incat elevii sa poata avea experienta de sinteza pentru ei insisi, depasind granitele literaturii existente sau a rezultatelor experimentale deja asigurate. Vom descoperi ca exista o multitudine de feluri de a sintetiza, de adancimi diferite si in domenii diverse. Oricum ar fi, abilitatea de a sintetiza se poate cultiva si poate fi antrenata independent de puterea de a cumparare si de PIB, ceea ce da o sansa copiilor cuprinsi in sistemul de invatamant romanesc la o competitivitate similara cu a celor din Statele Unite sau din alte tari cu economii extrem de dezvoltate.

OPINIA CITITORILOR