Mormintele din Atuan

Mormintele din Atuan - Editura ALEXANDRIA.

Mormintele din Atuan

Mormintele din Atuan este a doua carte din seria Terramare (Earthsea), în care Ursula K Le Guin imagineaza un arhipelag fantastic, teritoriu guvernat de vrajitori, singurul loc unde mai pot fi intalniti dragoni zburatori.

Tenar devine din fetita de sase ani, Mare Preoteasa Renascuta a Mormintelor din Atuan, Mare Preoteasa a Celor Nenumiti cu titulatura Cea Devorata. Creste aici fara sa stie altceva decât ritualurile Mormintelor, întunericul din labirinturile de sub ele, pâna într-o zi când un vrajitor din Tinuturile Interioare ajunge la morminte.

Cartea Mormintele din Atuan ne vorbeste despre puterea de a te schimba, de a refuza minciuna care ti-a fost prezentata ca adevar. Ne demonstreaza un lucru pe care oamenii îl uita mereu si mereu: ca împreuna si cu dragoste se pot elibera.

Mormintele din Atuan Fragment:

La ultima cotitura a coridorului, se opri. Apoi facu foarte lent ultimul pas si vazu. Vazu ceea ce nu mai vazuse niciodata, desi traise o suta de vieti: marea pestera boltita de sub Lespezi, ce nu fusese sapata de mâna omului, ci de puterile Pamântului. Era batuta în cristale si ornamente cu vârfuri si filigrane de calcar alb, în care lucrasera apele subpamântene, înca din timpurile Eonilor. Era imensa, cu acoperisul si peretii stralucitori, scânteietoare, delicata, încâlcita, un palat de diamante, o casa de ametist si cristal, de unde stravechiul întuneric fusese alungat cu glorie.

Prolog

- Vino acasa, Tenar! Vino acasa!

În valea adânca, la asfintit, merii dadeau sa înfloreasca. Ici colo, printre crengile umbrite, se deschisese, înainte sa-i vina timpul, câte o floare alba sau rozalie si se ridica precum o stea ce abia pâlpâie. Printre straturile livezii, în iarba noua, deasa si umeda, fetita fugea de dragul de a fugi. Auzindu-se strigata, nu veni deîndata, ci se învârti îndelung înainte de a-si întoarce chipul spre casa. Mama, asteptând în pragul colibei, cu lumina focului în spate, privi mica faptura ce fugea si plutea ca un puf de scaiete suflat peste iarba de sub copaci, acoperita treptat de întuneric.

Lânga un colt al colibei, curatând pamântul închegat de pe o sapaliga, tatal zise:

- De ce lasi gândul la copil sa-ti îngreuneze sufletul? Luna viitoare vor veni s-o ia. De tot. Mai bine o îngropi în minte si termini cu ea. La ce bun sa te agati de cea pe care îti este dat s-o pierzi? Nu ne e de nici un folos. Macar de ne-ar plati pentru ea când or veni s-o ia si tot ne-am alege cu ceva, dar n-o sa ne dea nimic. Or s-o ia si cu asta se va-ncheia povestea...

Mama nu spuse nimic, privind la copila care se oprise sa se uite în sus printre copaci. Peste dealurile înalte, deasupra livezilor, luceafarul straluci patrunzator.

- Nu este a noastra, nu a mai fost a noastra de când au venit aici si au spus ca ea trebuie sa fie Preoteasa la Morminte. De ce nu vrei sa întelegi? Vocea barbatului era încarcata de nemultumire si amaraciune.

- Mai ai alti patru copii. Ceilalti or sa ramâna aici, doar aceasta nu. Asa ca nu ti-o pune la inima. Las-o sa plece!

- Când va veni vremea, spuse femeia, o voi lasa sa plece.

Se apleca sa-ntimpine copila ce se apropia fugind, maruntica, desculta, cu piciorusele albe pe pamântul noroios si o ridica-n brate. Când se întoarse sa intre în coliba, se apleca si-i saruta crestetul. Parul fetei era negru. Parul sau, însa, la pâlpâirea focului din vatra, era balai.

Barbatul ramase afara, descult si el, cu picioarele reci pe pamânt, cu cerul limpede de primavara întunecându-i-se deasupra crestetului. În lumina asfintitului, chipu-i era plin de durere, o durere surda, grea si mânioasa pentru care n-ar fi gasit niciodata cuvintele potrivite. Într-un sfârsit, ridica din umeri si-si urma nevasta în încaperea luminata de foc, ce rasuna de vocile copiilor.

Capitolul 1 Cea Devorata

Un corn rasuna ascutit o singura data, apoi sunetul pieri. Tacerea ce urma fu rupta doar de vuitul unei multimi de pasi al caror ritm era tinut de o toba ce batea încet, ca bataile inimii. Prin crapaturile acoperisului Salii Tronului, printre golurile dintre coloane unde o întreaga bucata din zidarie si tigla se prabusisera, lumina soarelui stralucea piezis si întrerupt. Trecuse o ora de la rasaritul soarelui. Aerul era neclintit si rece. Se auzea doar fosnetul frunzelor moarte ale ierburilor ce se strânsera printre placile de marmura din pardoseala fosneau. Aveau contururile de chiciura, si se prindeau în robele lungi si negre ale proteselor.

Veneau, câte patru, de-a lungul coridorului larg, printre rândurile duble de coloane. Toba batea monoton. Nici o voce nu graia, nici o privire nu urmarea. Tortelele purtate de fetele învesmântate în negru ardeau rosiatice în lumina soarelui, întetindu-se în crepuscul. Afara, pe treptele Salii Tronului, sedeau barbatii: paznici, trompetisti, tobosari. Doar femeile intrara pe usile mari, îmbracate în negru, cu glugi pe cap, pasind încet, câte patru, înspre tronul gol.

Mai aparura alte doua femei, înalte si sumbre în negrul vesmintelor lor. Una dintre ele era slaba si teapana, iar cealalta greoaie, leganându-se la fiecare pas. Între ele mergea o copila de vreo sase anisori. Purta o rochie alba, dreapta. Capul, bratele si picioarele îi erau goale si era desculta. Parea nespus de mica. La capatul treptelor ce duceau la tron, unde ceilalti asteptau acum în sirurile întunecate, cele doua femei se oprira. Împinsera copila putin înainte.

De pe platforma sa înalta, tronul parea drapat de fiecare parte cu pânze imense de negura ce se revarsau din întunecimea acoperisului, iar de erau într-adevar draperii sau doar umbre mai dense, ochiul nu putea distinge clar. si tronul era tot negru, cu o stralucire mohorâta de pietre pretioase sau aur pe brate si pe spatar. Era urias. De-ar fi sezut în el, orice om ar fi parut un pitic. Nu era de dimensiuni omenesti. Era gol. Pe el nu stateau decât umbre.

Doar copila urca patru din cele sapte trepte de marmura întesata de vinisoare rosii. Erau atât de late si înalte încât trebui sa puna amândoua picoarele pe câte o treapta, înainte sa încerce s-o urce pe urmatoarea. Pe treapta din mijloc, chiar în fata tronului, se înalta un bloc de lemn mare si neslefuit, scobit la vârf. Copila îngenunche si-si potrivi capul în scobitura, întorcându-l putin într-o parte. Ramase acolo, în genunchi.

Deodata, o silueta într-o rochie de lâna alba, încinsa cu un brâu, se arata dintre umbre, din dreapta tronului si tâsni în jos pe scari, spre copila. Fata-i era mascata în alb. Avea o sabie de otel slefuit, lunga de cinci picioare. Fara vreun cuvânt sau preget, roti spada ce o tinea cu ambele mâini, deaspura gâtului fetei. Toba îsi înceta bataia.

Flutura cât de sus putu lama si-si gasi echilibrul, când o alta silueta în negru, tâsni din partea stânga a tronului, sari pe scari în jos si opri bratele sacrificatorului cu bratele-i mult mai subtiri. Lama ascutita a sabiei luci în plin vazduh. Se leganara asa pentru o clipa, ca doi dansatori, silueta alba si cea neagra, amândoua lipsite de chip, peste copila nemiscata, cu gâtul alb dezgolit de parul negru ce-i cadea în laturi.

În tacere, fiecare sari în lauri si apoi din nou în sus pe scari, disparând în întunericul din spatele tronului urias. O preoteasa înainta si turna pe scari dintr-un vas, lânga copila îngenuncheata, un fel de lichid. Pata lasata era neagra în întunecimea salii.

OPINIA CITITORILOR