Pentru re-increstinarea zidirii. Poverism-Prolegomene

Augustin Ioan pledeaza pentru o construire in exterior, pornita din puternice convingeri interioare, proces continuu care zideste nu numai case, ci si comunitati. Aceasta este, de fapt, miza volumului de eseuri, Pentru re-increstinarea zidirii: in revalorizarea sacrului, considerat ca material de construire al unei arhitecturi implicate in viata comunitatii pentru care zideste.

„Poverismul nu este o architettura povera, ci o forma a compasiunii in fata saraciei, insumata cu demnitatea asumarii acestei conditii si a lucrului cu ea. Poverismul nu inseamna pauperitate deliberata a expresiei, ci investitia superioara de inteligenta a proiectarii in raport cu micimea mijloacelor, gesturile de angajare caritabila, de fraternitate sociala, din partea arhitectilor, acolo unde conditiile patriei respective o impun. Poverista se cheama atunci, in interiorul acestui text, o anumita frugalitate a gesturilor de proiectare si a mijloacelor avute la dispozitie”.

Augustin Ioan

Arhitectura poverista se intinde intre doua limite: a) la un capat, unitatea de vecinatate, bazata pe proximitate (parohia), respectiv expresia trans-geografica a unitatii de credinta (biserica crestina, una si nedespartita) si b) la celalalt capat, textura suprafetei interioare a domesticitatii, trecand prin spatiul vag al casei.

Arhitectura este stiinta si arta de a proiecta si construi cladiri si ansambluri de cladiri potrivit anumitor proportii si reguli, in functie de caracterul si destinatia constructiilor. Stiinta ei consta in rezolvarea functionala si tehnica a cladirilor. Arta arhitecturii este o componenta mai speciala a artelor in general, care are un caracter mai deosebit, deoarece cu elemente reale, utile, se creeaza si se compun imagini plastice nonfigurative, de esenta abstracta, fara sa imite deci modele ale naturii.

Arhitectura nu poate fi comparata cu natura inconjuratoare decat prin aceea ca este un organism artificial implantat intr-un mediu natural cu care trebuie sa se armonizeze atat functional cat si estetic.

Arhitectura este forma cea mai cuprinzatoare de organizare a spatiului, urmarind rezolvarea echilibrata, armonioasa, a functiunilor complexe, multilaterale. Arta – se stie –  este un fenomen constient, arhitectura, pe langa aceasta calitate este si cognitiva si ontologica. Pana la sfarsitul secolului trecut arhitectura era considerata "o decoratie a structurii" (John Ruskin), iar in secolul nostru Frank Lloyd Wright redefineste arhitectura prin stilul sau de integrare armonioasa a structurilor in natura, fiind exponentul cel mai de seama al arhitecturii organice.

Textul care urmeaza este o incercare de a ilustra prezentul acestui mod de abordare a arhitecturii, de a glossa pe marginea catorva dintre temele si materialele lui, sperand ca, in proces, va fi posibila si exprimarea unei perspective crestine asupra tuturor acestor fatete, o forma radicala a acesteia pe care o voi numi in cele ce urmeaza arhitectura poverista.

Modul de lucru cu traditia al poverismului se cheama „retro-futurism”. Traditia vie informeaza, prin sondaje pe care arhitectul le face in trecut, arhitectura prezentului; prinse in montura prezentului, aceste referinte si aceste genealogii sunt atat de socante, incat este posibil ca insisi „vistiernicii” traditiei sa se arate socati de „noutatea” instantei celei noi, vechi. Aceasta pentru ca, in chiar numele „pastrarii nealterate a traditiei”, fusesera de fapt uitate tocmai exponentele cele mai de seama ale traditiei celei vii, iar ceea ce unii din biserica numesc traditie este de fapt o seama de elemente de vocabular din ultimele trei secole, cand s-a rescris de fapt vocabularul arhitecturii crestine ortodoxe, dar si catolice si protestante.

Poverismul recunoaste ca o parte din numele si din activismul sau se revendica din felul in care Poverello (Sf. Francisc din Assisi) intelegea legatura cu natura si retinerea de la posesiunea bunurilor, pastrand doar uzufructul lor.

Arhitectura poverista si traditia vernaculara: o revizi- tam adeseori, dar fara o reala inspectie a ceea ce este interesant si actual in ea. Apelul la materialele locului este una dintre lectiile pe care si astazi le putem invata din Muzeul Satului. O alta: imprecisa specializare a spatiilor interioare si regulile slabe de articulare a acestora in intreg. Aceasta a doua lectie explica de ce arhitectura vernaculara este atat de adaptabila in timp la geometria variabila a vietilor familiilor care se perinda acolo. O a treia regula esentiala este alternanta cladirilor pe un acelasi teren de-a lungul timpului. „Casa batraneasca” si „casa noua/a tinerilor” se descompun si se reconstruiesc pe rand, ca templul din Ise.

OPINIA CITITORILOR