Poesii, volumul I, Constantin George, Vicovia

Acest volum de poezie venit de peste ocean este un miracol. Geniul limbii romane rodeste pretutindeni in lume si poetul Constantin George a dus cu el pe meleaguri exotice nu numai spiritul romanesc, ci chiar sunetul inconfundabil al Bacaului, caci tema fundamentala a liricii sale, singuratatea, este bacoviana prin excelenta.

Spre deosebire insa de Bacovia, care se mai ducea in “odaia iubitei” pentru a trai singuratatea in doi (Ioanid Romanescu), ori in cafeneaua trista unde  “barbar canta femeia aceea”,  mai intalnea  “un popa, un soldat”  in  “provincia pustie” in care era pierdut, poetul nostru este exilat intr-o singuratate perfecta, universala, o Nirvana pustie de dincolo de moarte (”parc-am murit de mult”, spune Eminescu) de unde lumea poate fi contemplata cu detasare, uneori cu sentimentul unei vinovatii existentiale, de cele mai multe ori cu tristete, cu o tristete lucida: “Peste campii rumega trenuri clipita./  Ma ascund in mine/ Urmarind teatrul si mascarada/ Cortina ce cade/ Acoperind inima, singura, moartea”  (Am ratacit), sau:  “Odihna si umilinta/ Sunt chei ale lumii vecine/ Sunt salturi peste vremuri/ Alaturi de ora ce vine” (Intr-o minte). Spre deosebire de senzitivul Bacovia, Constantin George este de o luciditate care masoara veacul de singuratate ce-i desparte. “Felinar mi-e creierul” spune poetul (Manifest), iar secolul este strafulgerat de lumini “electrice” cum ar zice Bacovia: “Peste noptile acestui secol/ Vor ramane margini de cenusa/ Si lumini in vasta sala/ Vasta  singuratate” (Ultima noapte).

Constantin George nu este un poet postmodern, nu are ambitia de a inventa jocuri de cuvinte pentru a fi la moda, ci construieste “cu icoane si cu glasuri tremurate” (Eminescu) o poezie veche de cand lumea si tocmai din aceasta cauza mereu noua.

Muzicalitatea este prima calitate a acestei poezii, atat de diferita de zgomotul cacofonic al productiilor post-moderne: “Traiesc aievea clipele pustii/ Zburatacind alaturea  prin ceata.//  Peste canale, peste largi campii/ prin nunta-moarte/ preschimbata-n viata.// Si unde merg/ Rostogolit in gol/ In umbra rece calatorul doarme// Iar seceta acestor ore/ Pleaca-n zbor/ Alunecand in forme sa ma toarne/ Nimic nu-i sigur,/ Biruinta nu-i.// Nu-i nimeni/ Care sa ma cheme./ Ci doar imagini zboara/ Peste fata sui,/ E prea tarziu,/ E prea devreme?” (Lumea).

O alta calitate care-l  recomanda pe autorul acestor versuri este capacitatea de a formula memorabil, aproape aforistic, in imagini de o densitate de cristal:  “ Marginea acestui timp este prea stramba” (Cand treci), sau: “In cristalin lumina rugineste” (A ruginit), ori: “Si cerul era/ O oglinda nemarginita/ Unde trupul si gandul/ Se aseamana/ Si uneori se viseaza” (Si cerul).

Ar fi de citat aproape tot volumul, dar eu as dori sa inchei cu o poezie care ilustreaza acesta sinteza de dincolo de mode, o poezie de dragoste apocaliptica, unde marea eminesciana capata dimensiuni suprarealiste, iar iubirea, ca si lumea, este un paradis in destramare blagian: “Am visat marea,/ Oceanul, valuri/ De marmuri/ Rupand orizontul.// Miriade de ochi,/ Luminile lor/ Licarind in amurgul/ Magnetic.// Dintre toti culegeam/ Floarea trista/ A buzelor tale;/ Un incendiu/ Fulgera lumi/ Peste ceru-n cadere.” (Am visat).

Prevad, cat se poate omeneste prevedea, ca din aceasta singuratate cosmica Poetul va urca, prin suferinta, spre iubire.

Fie ca Dumnezeu sa-l ajute ca acest prim volum de Poezie sa fie si prima treapta a Scarii... - Ioan Neacsu

OPINIA CITITORILOR