Providenta divina

Aproape toate manualele de teologie dogmatica trateaza tema Providentei pe cateva pagini; chiar si in „Teologia Dogmatica” a par. D. Staniloae ea este „rezolvata” pe 9 pagini. Este adevarat ca exista o literatura bogata privind teodiceea (adica indreptatirea lui Dumnezeu), dar aceasta se preocupa de absolvirea lui Dumnezeu in fata raului si nu de suferinta omului. Or, trebuie inteles ca Providenta nu inseamna numai subtilitatea teologica a indreptatirii lui Dumnezeu ci mai ales raportarea rezolvatoare a lui Dumnezeu la suferinta omului. In raportul Dumnezeuom, teologii teodiceii tin parte lui Dumnezeu, in loc sa tina parte omului: omul se situeaza impotriva omului! Acesti teologi ar trebui sa rememoreze ca Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, n-a tinut parte lui Dumnezeu ci a tinut parte omului; caci in fata lui Dumnezeu-Tatal a asumat pacatele lumii si „s-a facut pe sine blestem” (Gal. 3,13), ca sa rascumpere pe oameni, fratii sai. Teologul crestin ar trebui sa realizeze ca Iisus Hristos n-a venit ca Drept Judecator (Ioan 3,17) sau guru, ci ca Pastor si Doctor si n-a conditionat vindecarea de explicatii, pacate sau vina. De aceea, nici teologul nu trebuie sa vorbeasca suferinzilor ca guru sau explicator de pacate, ci ca pastor si doctor. Caci urgenta suferintei nu este explicarea ci alinarea. E uluitor si incredibil cu cata talentata superficialitate „rezolva” teologia problema Providentei. Oamenii sunt zdrobiti si disperati, iar la urletele lor de suferinta teologii raspund cu invataturile subtile si fermecatoare despre fiinta si energie, har, libertate si indumnezeire. Ei se dovedesc incapabili sa dea raspunsuri actuale si satisfacatoare pentru omul secolului 21. Frectie la piciorul de lemn! Caci teologia filosofica, subtila, abstracta, didactica sau obsedata sa-L apere pe Dumnezeu se dovedeste ineficienta sau chiar falsa. Dumnezeu se apara singur si n-are nevoie de ajutorul omului, caci „Dumnezeu vorbeste bine despre Dumnezeu”, asa cum arata Pascal („Cugetari”, XII, 799). Numai o teologie aplicata sau existentiala poate fi inteleasa si eficienta omului de astazi. Avand in vedere expedierea rapida a Providentei in tratatele de teologie, este evident ca pentru autorii lor tema Providentei nu este centrala ci secundara. Aceasta tratare se explica, probabil, prin credinta acelor autori ca existenta lui Dumnezeu subintelege deja si impune Providenta divina, si n-ar mai fi nevoie de o tratare deosebita a ei. Majoritatii teologilor i se pare ca existenta lui Dumnezeu dovedeste Providenta. Noi socotim insa exact invers: numai Providenta dovedeste existenta lui Dumnezeu. Caci argumentarea Providentei se dovedeste esentiala, prioritara si obligatorie pentru afirmarea existentei lui Dumnezeu. Degeaba impui omului existenta lui Dumnezeu daca nu reusesti sa-i arati purtarea Lui de grija; ar insemna sa oferim un Dumnezeu strain si, de fapt, inutil. Providenta se dovedeste prioritara chiar si fata de Judecata finala, caci „pana la Dumnezeu ne mananca sfintii” iar multi oameni nu se mai infricoseaza de chinurile iadului, caci le traiesc deja pe pamant. De aceea, chiar daca nimeni n-a afirmat prioritatea ei in teologie, noi socotim ca tema Providentei este cea mai importanta: pentru ca toate celelalte stau sau cad impreuna cu ea. Trebuie sa mentionam ca lucrarea de fata reprezinta, intr-o alta perspectiva, reluarea ideii din cartea „Suferinta omului si iubirea lui Dumnezeu”. Insa acolo era vorba mai mult de raportarea suferintei omului la Dumnezeu si, mai ales, in perspectiva vesniciei. Insa in aceasta carte – mai ampla si mai documentata – avem in vedere raportarea lui Dumnezeu la suferinta omului, in conditia istorica, in lumea pamanteasca. Tratarea Providentei este extrem de dificila, pentru ca obiectiile impotriva ei sunt foarte puternice si tocmai credinciosii onesti si rigurosi sunt cei care inteleg cel mai bine gravitatea obiectiilor. Pentru atei, tema Providentei prezinta interes numai in masura in care pot ridiculiza credinta. Insa de fapt ea nu constituie o problema pentru acestia, din moment ce pentru ei nu exista Dumnezeu: „e absurd si ridicol sa mai vorbim de purtarea Lui de grija!”. Providenta e dificila pentru credinciosi, nu pentru necredinciosi; necredinciosii se descurca si fara ea, numai credinciosii au probleme. Fara argumentarea pertinenta, solida si convingatoare a Providentei, teologia „e admirabila, e sublima, dar lipseste cu desavarsire!”. Oamenii n-au nevoie de teorii despre Dumnezeu, ci de ajutorul lui Dumnezeu, iar aceasta este si menirea teologiei. De aceea, teologii ar trebui sa renunte la subtilitati, abstractiuni, didacticism si autosuficienta si sa constientizeze responsabilitatea fata de credinciosii care sufera si care-i hranesc. Iar daca nu sunt capabili sa dea un raspuns cinstit, limpede si convingator, atunci macar sa ofere o sfanta tacere.

OPINIA CITITORILOR