PSB 20 – Istoria bisericeasca

Veritabil monument al vechii literaturi crestine, un opus

aere perennius, cum a si caracterizat-o un reputat patrolog,

Istoria bisericeasca a lui Eusebiu ramane, alaturi de intreaga sa

opera, o lucrare fundamentala pentru cunoasterea crestinismului

primelor secole. Cititorul de astazi este uimit in continuare de

siguranta, insuflata de noua cultura, filozofie si istorie crestina,

cu care Eusebiu descrie faptele, cu totul iesite din comun, ale

primelor trei veacuri crestine, chiar daca noua religie, cu menire

si semnificatie universale, intrand adeseori in conflict deschis cu

doctrina si cultul imperial roman, dusese o dura existenta, uneori

in catacombe, de-a lungul acestei indelungate perioade, cu un

numar impresionant de martiri. Ea lumina pentru vesnicie viata

oamenilor, asemenea „sfesnicului tinut sub obroc”, sintagma din

Vechiul si Noul Testament deopotriva, pe care cultura bizantina

avea s-o difuzeze mai departe, pana la cronistica slavo-romana

din secolele XV – XVI , ca si dincoace de aceasta.

Deschizator de drumuri pentru noua literatura crestina,

Eusebiu este creatorul principalelor genuri ale literaturii istorice

a lumii medievale, cum ar fi cronistica, dar mai ales cronografele,

prin ale sale Chronikoi kanones, din pacate pierdute in versiunea

lor greaca initiala, biografiile de imparati sau suverani prin Vita

Constantini, vietile de sfinti sau categoria literaturii hagiografice

prin Martirii din Palestina, precum si Istoria bisericeasca, gen

literar deschis chiar de lucrarea pe care paginile cartii de fata o pun

din nou la dispozitia cititorilor romani, intr-o forma substantial

revizuita si considerabil imbunatatita.

Desi va fi continuat prin autori ca Socrate din Constantinopol

sau Sozomen din Gaza, acest gen istoriografic nu va avea parte de

o dezvoltare speciala in Bizant, unde suprematia puterii imperiale

urma sa duca la inglobarea istoriei bisericesti in cadrul mai larg al

istoriei politice a statului bizantin.

Acest gen istoriografic al literaturii crestine va avea in schimb

un destin aparte in Europa Apuseana si Centrala, datorita unei

evolutii practic independente fata de imperiu ori de alte autoritati

laice ale epocii, de care a avut parte Biserica „latina” condusa de

papalitate. Sub acest raport, este interesant de observat faptul ca

in mediul romanesc premodern de mai tarziu a avut loc o reluare a

acestui gen al literaturii istorice prin intermediul Scolii Ardelene,

ai carei reprezentanti au abordat istoria Bisericii romanilor in

lucrari diferite de cele care tratau istoria noastra politica, incepand

de la cucerirea romana a Daciei pana la diferite momente din

perioada ei medievala sau chiar pana catre anul 1800.

Prin noua traducere, mult revizuita, care i se ofera, ca si

prin adnotarile imbogatite, cititorul roman va avea parte de

un acces mult mai usor la aceasta scriere de capatai, studiata

cu acribie in modernitate de unii dintre cei mai mari eruditi ai

istoriei crestine, precum Th. Mommsen, Ed. Schwartz ori A. von

Harnack, L. Duchesne, H. Delehaye, P. Batiffol, P. de Labriolle

sau J. Daniélou.

Asemenea altor surse grecesti ale perioadei, scrierea lui

Eusebiu este importanta si pentru latinismele pe care le contine,

precum konrēktōr, de la latinul corrector, sau salaria. Comentarii

mai bogate merita insa benefikiarios, care nu a avut viitor in

Bizant, unde a si disparut mai apoi, bucurandu-se in schimb de

un destin cu totul special in structurile prefeudale si chiar feudale

ale Europei Apusene.

Valoarea intrinseca a acestei lucrari rezida insa mai ales in

caracterul de exceptie al informatiilor, foarte numeroase sub

aspect cantitativ, destul de multe provenind din surse astazi

pierdute, deci de o valoare unica sub raport calitativ, referitoare

la marea efervescenta spirituala ce a marcat nu numai aparitia, ci

si dezvoltarea doctrinei crestine in cursul primelor ei trei veacuri

de existenta, confruntata cu numeroase curente gnostice sau

neoplatonice, pe care Eusebiu le-a cunoscut foarte bine. Ereziile

care se nasc in sanul Bisericii primare din cauza asimilarii fara

discernamant a curentelor filosofice si in general a culturii antice

sunt descrise in mod consecvent de Eusebiu, care ne ofera in

acelasi timp numeroase informatii pretioase despre initiatorii si

cei mai de seama reprezentanti ai gruparilor eretice timpurii.

In sfarsit, iar lucrul acesta ni se pare a fi cel mai important,

Eusebiu foloseste notiunea de „erezie” prin opozitie cu „dreapta

credinta” (orthodoxia) a Bisericii generale sau „universale”

(katholikē), bazata pe organizarea episcopala, asupra careia el

staruie indeosebi. Ambii termeni subliniati aici se pastreaza pana

in zilele noastre. Toate acestea constituie o dovada in plus nu

numai pentru valoarea, ci si pentru actualitatea scrierii de fata.

OPINIA CITITORILOR