Psihologia invatarii. Forme, strategii si stil

Psihologia invatarii de Valeria Negovan. Aproape despre toate transformarile majore de la inceputul dezvoltarii fiintei umane spunem ca se„invata”. Despre copil spunem: invata sa mearga, invata sa vorbeasca, sa scrie, sa citeasca…Mai tarziu, spunem tot mai rar invata si mai ales spunem ca invata lucrurile care se refera la achizitionarea de cunostinte (invata matematica, istoria etc.). Mai rar gandim despre adult ca a invatat si invata sa iubeasca (sau sa nu iubeasca), sa lupte pentru visurile lui (sau sa renunte la ele), sa isi asume responsabilitati (sau sa le evite).
Cunoasterea omului a evoluat suficient de mult ca sa stim (la nivel teoretic - formal) ca omul invata aproape tot ce il face om. Stim ca omul invata semnale, semnificatii si teorii, preferinte, obisnuinte, interese, atitudini si valori. Stim ca in domeniul cognitiv omul invata sa perceapa si sa inteleaga lumea dar si sa o evalueze, sa decida daca o mentine neschimbata sau daca o schimba. Stim ca si in sfera motivationala, omul invata, de exemplu, sa aiba nevoie de o diploma universitara, de o casa spatioasa, de… biblioteca sau telefon mobil, ca isi diversifica gama motivatiilor pentru diferite activitati (invata pentru a se respecta pe sine si pentru a fi respectat) sau o restrange (dispar motivele de a actiona pentru obtinerea licentei…daca licenta intr-un domeniu de specializare nu-i mai asigura practicarea profesiei pentru care s-a specializat).
La nivel empiric, in contextul vietii noastre de zi cu zi, tinem oare cont de faptul ca totul se invata– si binele si raul? Tinem cont de faptul ca, in conditii de stimulare informationala (prin achizitia de cunostinte si de noi modalitati de utilizare a cunostintelor) omul invata sa aiba nevoie de cunoastere, asa cum invata, in conditii de deprivare informationala, sa traiasca fara informatii, fara cunoastere? Ca invata sa iubeasca la fel ca si sa urasca, sa comunice la fel ca si sa nu comunice? Sa aspire la noi si noi realizari sau sa-si inabuseasca aspiratiile, sa lupte pentru ceea ce doreste ca si sa renunte la ceea ce nu poate obtine? Sa evite durerea dar si sa nu o mai evite (resemnarea dobandita!), sa aiba sau sa nu aiba incredere in el? Tinem cont de faptul ca omul invata cine este, cum actioneaza, cat este de eficient si prin aceasta invata sa se respecte (sau nu), sa indrazneasca din ce in ce mai multe si mai mult sau din contra sa nu mai indrazneasca?
Un mare teoretician si practician al optimizarii invatarii spunea:„Singurul lucru cu totul caracteristic ce se poate spune despre fiintele omenesti este ca ele invata.Învatatul este atat de inradacinat in om, incat a devenit aproape involuntar (...) specializarea noastra ca specie este specializarea in invatare...iar educatia...il face pe cel care invata sa depaseasca simpla invatare” (Bruner, 1981, p. 133). Cu multi ani in urma, unul dintre cercetatorii care au contribuit semnificativ la conceptualizarea invatarii (Edwin R. Guthrie, 1946) nota ca„Nimic nu este mai familiar oamenilor decat invatarea umana si formarea obisnuintelor/ deprinderilor”, oamenii traind acest fenomen in chiar procesul atingerii conditiei umane. Doi psihologi, Woodworts si Marquis, mai recent, notau:“Capacitatea de a invata, atat a omului cat si a animalului este una dintre cele mai ramarcabile acte naturale, alaturi de reproducere si ereditate” (Woodworth, Marquis, 1965, p.429).
Devenind constient de capacitatea lui de a invata, reflectand asupra ei, cercetandu-o (asa cum a facut cu reproducerea, cu ereditatea si cu multe altele), omul si-a asumat responsabilitatea de a interveni in mecanismele ei cele mai subtile. Am putea spune ca omul a invatat sa aspire la a controla invatarea in scopul optimizarii influentei ei asupra competentei sale generale nu doar de a raspunde unui mediu din ce in ce mai complex, ci si de a transforma mediul conform propriilor nevoi, din ce in ce mai complexe.
Aceasta carte si-a propus, inca de la prima ei editie, din anul 2007, sa surprinda nuantarile si distilarile pe care le-a“suferit” conceptul de invatare umana, de la impunerea lui in psihologie pana la statutul de concept-pivot al unei ramuri a psihologiei generale (psihologia invatarii). Scopul unei asemenea incursiuni nu a fost unul pur teoretic, abstract, ci, mai degraba acela de a evidentia faptul ca progresul in cunoasterea invatarii a insemnat progresul in cunoasterea si afirmarea fiintei umane nu numai ca fiinta reactiva ci si ca fiinta generativa, proactiva, care aspira la dobandirea abilitatii de a-si utiliza constient, eficient teribila capacitate de a invata in impresionantele procese ale autoimplinirii existentiale si ale evolutiei spirituale.

Autor: Valeria Negovan
Anul publicarii: 2010
Format: Academic
Nr. pagini: 275
Editia: II

Vezi și alte cărți: Psihologia

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează.

scrie un review