Ramasi in iubire chemati de Dumnezeu

Aceasta carte vorbeste despre viata discipolilor lui Sri Ramakrishna, dar inima ei este insusi chipul maestrului. "Tot ceea ce el atingea devenea sfant” spune unul din oamenii care l-au cunoscut. Insa cea mai grandioasa transformare a fost cea a vietilor discipolilor sai, a tuturor celor care l-au cunoscut.

Citind despre felul in care s-au transformat atat de multi oameni, ne apropiem si mai mult de intelegerea mesajului spiritual al lui Ramakrishna care a daruit in primul rand iubire.

Extras din Capitolul 1

Exista o zicala: "Maestri exista cu miile, dar adevaratii discipoli sunt foarte putini”. Un adevarat discipol este acela care aplica invataturile maestrului sau in viata de fiecare zi. Durga Charan Nag era un asemenea suflet rar. Odata l-a auzit pe Sri Ramakrishna spunand: "Este foarte dificil pentru doctori, avocati si oamenii de afaceri sa avanseze pe calea lui Dumnezeu”. Referindu-se la doctori in particular, el a specificat: "Daca mintea este absorbita de micile picaturi ale leacurilor, cum ar putea ea sa conceapa Infinitul?” Durga Charan Nag practica medicina homeopata. El realiza ca in majoritatea timpului mintea sa reflecta la bolile pacientilor, iar acest lucru ii perturba meditatia. De aceea s-a gandit ca acest sfat i se adreseaza chiar lui si de indata s-a decis: "Nu imi voi mai castiga existenta din aceasta profesie care reprezinta un obstacol in calea realizarii lui Dumnezeu”. S-a intors acasa si chiar in aceeasi zi si-a aruncat cutia cu medicamente si cartile de medicina in Gange.

Cum putem noi sa armonizam aceasta relatie dintre viata in lume si aspiratia catre Dumnezeu? Cum putem sa traim in aceasta lume fara a fi ai ei? Cum putem iubi fara a fi atasati? Este necesar sa renuntam la lume pentru realizarea lui Dumnezeu? Care este datoria unui familist? Care este scopul vietii omenesti? Sri Ramakrishna a oferit raspunsul la aceste intrebari si la multe altele, pentru lumea moderna. A facut acest lucru nu numai prin utilizarea povestirilor si a parabolelor, ci si prin modelarea tacuta a vietilor unor discipoli care au reprezentat exemple perfecte pentru invataturile sale. Viata lui Durga Charan Nag este intocmai un astfel de exemplu, al unui familist ideal. Sri Ramakrishna a demonstrat lumii moderne, prin intermediul lui, ca o persoana poate duce o viata de familie, avand in acelasi timp cea mai inalta experienta spirituala.

Conform traditiei vedantice, viata unui familist este bazata pe spiritualitate. El trebuie sa urmeze calea adevarului si sa dedice rezultatele tuturor actiunilor sale lui Dumnezeu. Nu este o cale usoara. "Este un adevarat erou”, spune Sri Ramakrishna, "acela care isi indeplineste toate indatoririle fata de lume avand mintea fixata in Dumnezeu. Numai un om foarte puternic se poate opri sa admire o procesiune maritala atunci cand cara o greutate pe cap”.

Datorita extraordinarei sale personalitati, Durga Charan Nag a devenit cunoscut drept Nag Mahashay. (Nag este prenumele, iar Mahashay este un titlu care inseamna Cel cu Suflet Mare.) Un suflet iluminat este mereu multumit, mereu extaziat si mereu liber. El nu tanjeste dupa ceruri sau dupa lume, deoarece transcende toate dualitatile. Ashtavakra Samhita descrie un astfel de suflet:

"Aceia care tanjesc dupa placerile lumesti, precum si aceia care tanjesc dupa eliberare se gasesc in aceasta lume. Dar cu adevarat rari sunt cei cu suflet mare (mahashay), care nu alearga nici dupa placeri si nici dupa eliberare.”

Swami Vivekananada a spus odata despre el: "Am calatorit in multe locuri din lume, dar nicaieri nu am intalnit un suflet atat de mare precum Nag Mahashay”.

Durga Charan Nag s-a nascut la data de 21 august 1846, in Deobhog, un mic sat situat in acea parte a Bengalului care este acum in Bangladesh. Tatal sau, Dindayal Nag, era un om credincios, angajat pentru un salariu modest la o mare firma comerciala din Calcutta. Desi lui Dindayal i se mai nascusera doua fete si inca un baiat, numai Durga Charan si una dintre fiice au supravietuit copilariei. Durga Charan si-a pierdut mama cand avea numai opt ani si a fost crescut de o matusa iubitoare. Aceasta obisnuia sa ii spuna baiatului seara povesti din Ramayana si Mahabharata. Uneori, dupa ce adormea, visurile lui Durga Charan reproduceau cu intensitate scene din acele povestiri. In alte nopti el vedea forme de zei si zeite in visele sale. Dimineata, cand ii povestea matusii sale aceste visuri, ea era de-a dreptul uimita.

Durga Charan era un baiat frumos, modest, placut de cei din jur. Nu era foarte atras de sporturi, dar ocazional, la insistentele prietenilor sai, li se alatura in jocurile lor. Dragostea lui pentru adevar era atat de mare incat chiar si atunci cand se juca, nu spunea niciodata o minciuna. Si daca vreunul dintre prietenii sai facea acest lucru, nu mai dorea sa vorbeasca cu el. Era adesea ales drept mediator atunci cand apareau dispute intre prietenii lui de joaca, iar baietii, cunoscandu-i corectitudinea, ii acceptau deciziile fara comentarii. Odata, niste baieti mai nazdravani au insistat ca el sa spuna o minciuna astfel incat ei sa castige jocul, dar Durga Charan a refuzat si drept urmare au pierdut. Infuriati, copiii l-au tarat printr-un camp de orez pana l-au umplut de zgarieturi si de vanatai. Durga Charan s-a reintors acasa in acea seara suferind de durere, dar nu s-a plans de nici unul dintre prietenii sai.

Langa satul sau exista o scoala in care se puteau urma opt clase. Durga Charan le-a parcurs, iar apoi a dorit sa mearga la Calcutta pentru a continua studiile. Din cauza dificultatilor financiare, tatal sau nu a putut sa il trimita. Durga Charan s-a decis atunci singur sa urmeze cursurile Scolii Normale Dhaka, situata la numai 16 kilometri de casa. Matusa lui s-a opus acestei idei deoarece presupunea ca el sa mearga zilnic pe jos 32 kilometri, iar ea nu suporta gandul ca el sa fie supus unor asemenea greutati. Dar pentru ca era foarte hotarat, matusa lui a cedat in cele din urma. In fiecare dimineata ea ii gatea orez cu legume pentru micul dejun, iar daca era nevoie el isi cumpara orez expandat la scoala pentru masa de pranz. Astfel, timp de 15 luni, indiferent daca ploua cu galeata sau era arsita, el a parcurs cu rabdare cei 32 de kilometri. In tot acest timp el a lipsit numai de doua ori de la scoala. Setea lui de cunoastere era atat de mare incat nu lua in seama efortul fizic.

Odata, in timp ce se intorcea acasa, Durga Charan a vazut o stafie, dar nu s-a speriat: "Nu i-am facut nici un rau, asa ca de ce mi-ar face ea mie?” In timp ce se grabea pe drumul sau, a auzit rasul puternic al stafiei in spatele sau, dar nu s-a uitat inapoi. Alta data, in timpul sezonului ploios, a cazut de pe drumul alunecos intr-o balta. A incercat de cateva ori sa iasa agatandu-se de iarba si tufisurile de pe marginile baltii, dar nu a reusit. In cele din urma s-a oprit si a inceput sa spuna o incantatie rostind numele lui Dumnezeu. Astfel a capatat putere si a reusit sa iasa din balta.

Unul dintre profesorii de la scoala a remarcat sinceritatea si hotararea lui Durga Charan, si i-a oferit acestuia gratuit casa si masa. Durga Charan a refuzat cu umilinta spunand: "Nu, multumesc, domnule, nu e greu sa vin pana aici”. Profesorul uimit a remarcat: "Nu stiu ce va deveni acest baiat in viitor”.

Desi Durga Charan nu a studiat mult timp la acea scoala, a ajuns totusi capabil sa vorbeasca perfect limba bengaleza. In aceasta perioada el a scris cateva eseuri despre religie si despre modul in care se formeaza un caracter. Acestea au fost publicate mai tarziu.

Cand avea 15 ani, a fost aranjata casatoria lui cu o fata de 11 ani. In acele vremuri casatoria copiilor era obisnuita in India, desi termenul cel mai potrivit ar fi fost de logodna. Dupa casatorie mireasa se intorcea la casa parintilor si venea mai tarziu sa locuiasca cu barbatul ei, atunci cand amandoi erau adulti. La cinci luni dupa casatorie, Durga Charan s-a mutat la Calcutta impreuna cu tatal sau. Si-a inceput studiile la Scoala Medicala Campbell, dar din motive necunoscute le-a intrerupt dupa un an si jumatate. Mai tarziu a studiat homeopatia cu dr. Behari Lal Bhaduri, un renumit medic din Calcutta. Succesul a fost foarte rapid. Avea o intuitie rara in ceea ce priveste diagnosticul, si chiar ca student realizase tratamente remarcabile. El refuza sa stabileasca un onorariu fix pentru serviciile sale. Accepta ceea ce ii ofereau oamenii, cu conditia sa nu fie mai mult decat considera ca este corect. Trata pacientii saraci fara sa fie platit, uneori dandu-le chiar el bani pentru mancare si medicamente. Unii oameni lipsiti de scrupule profitau de bunatatea lui, dar el nu se supara. Ii servea pe oameni ca pe Dumnezeu.

Deoarece Durga Charan traia mai mult in Calcutta, iar sotia lui traia impreuna cu familia ei in Deobhog, o vedea foarte rar. Dar chiar si atunci cand isi vizita familia din sat, se spune ca isi petrecea noptile pe creanga unui copac, pentru a evita apropierea de ea. Iar acest lucru nu pentru ca nu o iubea. Se afla la sfarsitul pubertatii si simtea ca fara castitate Dumnezeu nu poate fi realizat. Capcanele vietii lumesti nu puteau sa ii cuprinda sufletul liber. Sotia lui a murit insa, intr-un mod foarte brusc si neasteptat.

Durga Charan a fost socat de moartea ei. A inceput sa isi dedice mai mult din timpul sau studiului scripturilor si meditatiei. Adesea seara mergea la locul de crematie din nordul Calcuttei si statea acolo pana noaptea tarziu. Rugurile funerare de pe malul Gangelui ii aminteau de efemeritatea vietii umane si de irealitatea lumii, astfel ca el gandea: "Desertaciune, totul este desertaciune! Numai Dumnezeu este adevarat. Daca el nu este realizat, viata este cu adevarat o povara. Cum pot oare sa il realizez? Cine imi va arata drumul?”

Cam in aceasta perioada l-a intalnit pe Suresh Chandra Datta, care era un membru al Brahmo Samaj, o miscare de reforma religioasa si sociala din India. Au petrecut mult timp impreuna discutand despre viata spirituala, si desi vederile lor religioase erau diferite, intre ei s-a infiripat o prietenie foarte apropiata. Suresh a fost foarte impresionat de caracterul fara de pata al lui Durga Charan, de credinta acestuia si de dragostea lui pentru Dumnezeu.

Dindayal a descoperit curand ca fiul sau isi pierduse interesul pentru medicina si ca practica discipline spirituale in timpul noptii intr-un loc de crematie. Acest lucru l-a ingrijorat, dar a crezut ca o alta casatorie ii va vindeca fiului sau "nebunia religioasa”. In consecinta, a ales o mireasa si a insistat sa se casatoreasca. Durga Charan nu era insa de acord: "M-ai mai convins odata sa ma casatoresc si acea fata a murit. Vrei sa pui din nou fata cuiva in ghearele mortii!… Tata, renunta la hotararea ta. Te rog frumos, nu ma lega inca o data. Atata timp cat traiesti te voi sluji cu inima si sufletul; te voi sluji de o mie de ori mai devotat decat cea care ar putea deveni nora ta. Te rog, cruta-ma”.

Indurerat din cauza fiului sau, Dindayal a refuzat sa mai manance si plangea in tacere. Vazand starea deplorabila a tatalui sau, Durga Charan a acceptat fara tragere de inima sa se casatoreasca. Inainte de a pleca spre satul natal impreuna cu tatal sau, el s-a dus la raul sfant Gange si s-a rugat: "O, Mama, am auzit ca tu esti purificatoarea tuturor pacatelor; de aceea daca voi fi murdarit de noroiul si de praful lumii devenind un familist, te rog sa le speli de pe mine”.

La fel cum viata de familie nu este potrivita pentru oricine, tot astfel viata monastica nu se potriveste tuturor. Dumnezeu a creat fiintele umane cu temperamente diferite. Desi Durga Charan nu dorea sa se casatoreasca, nu se poate spune ca a urat viata de familist. Din contra, el a spus odata: "Casatoria, impreuna cu dorinta pura de a procrea nu il pot impurifica pe un om. Dar numai sfintii si inteleptii din vechime erau pregatiti pentru asemenea casatorii. Dupa ce tineau juraminte severe de castitate (brahmacharya) timp indelungat, ei se casatoreau si apoi, avand fii precum Vyasa, Shukadeva, Sanaka si Sanatkumara, se retrageau in cele din urma in padure pentru a duce o viata izolata. Dar nu se mai poate face acest lucru in aceasta epoca de fier (Kali Yuga). In zilele noastre oamenii nu sunt austeri si nu au suficient autocontrol, astfel ca acei copii proveniti doar din dorinta satisfacerii placerilor grosiere sunt vicleni si imorali”.

Dupa cea de-a doua casatorie, Durga Charan s-a reintors la Calcutta impreuna cu tatal sau, lasand-o pe tanara mireasa, Sharatkamini, in Deobhog. Detesta ideea de a se angaja si a lucra pentru altcineva, astfel ca a inceput din nou sa practice medicina. Odata a vindecat un pacient aflat intr-o stare critica in casa patronului tatalui sau, iar in semn de recunostinta acesta i-a oferit o caseta de argint plina cu rupii. El a refuzat cu delicatete sa o accepte si a cerut numai 20 de rupii (mai putin de doi dolari). Tatal sau s-a infuriat cand a auzit acest lucru: "Iti spun ca nu vei reusi niciodata in profesiunea ta daca faci astfel de lucruri”. Dar Durga Charan a raspuns: "Nu pot sa fac altfel. Nu pot sa fac ceea ce cred ca este gresit, indiferent ce s-ar intampla. Dumnezeu este Adevarul. Nu m-ai invatat tu intotdeauna sa merg pe calea dreptatii? Stiind acest lucru, cum as fi putut sa ii cer mai mult? Comportamentul gresit duce la ruina”.

Credinta lui Durga Charan in idealul sau a fost pusa la incercare prin casatorie si mai apoi prin bani. De multe ori dificultatile ii ajuta pe aspirantii spirituali sa se transforme. Este usor sa navighezi cu o corabie pe o mare linistita, dar adevaratul capitan este acela care isi salveaza nava dintr-o furtuna. Ca doctor avea o buna reputatie, dar cu toate acestea ramanea detasat de faptele sale. Placerea si lacomia, la fel ca faima si renumele, sunt cele mai mari obstacole in realizarea lui Dumnezeu. El s-a confruntat cu aceste obstacole la fiecare pas al vietii sale, dar eforturile de a le depasi l-au facut mai puternic.

Atunci cand un leu salbatic este pus intr-o cusca, el urla si incearca din toate puterile sa iasa din cusca. In mod similar, Durga Charan incerca cu disperare sa inlature legaturile iluziei. Inima sa plangea dupa libertate. Odata a intalnit un om sfant care i-a spus: "Oricat de puternica ar fi credinta ta, si oricat de intensa ar fi iubirea ta pentru Dumnezeu, nu poti obtine viziunea lui Dumnezeu decat daca esti initiat de catre un guru si practici sadhana conform instructiunilor sale”.

Vietile misticilor arata ca atunci cand o aspiratie intensa catre Dumnezeu apare intr-un suflet, Dumnezeu raspunde si face ca totul sa fie favorabil pentru acel discipol. Intr-o dimineata Durga Charan era asezat pe malul Gangelui, cand guru-l familiei sale a venit acolo pe neasteptate intr-o barca. Cand l-a intrebat care este motivul venirii sale la Calcutta, guru-l i-a raspuns: "Am venit la porunca speciala a Mamei Divine pentru a te initia”. Cu toate acestea, acea initiere i-a produs doar o si mai mare sete de Dumnezeu. Era purtat de extazul divin si pierdea adesea contactul cu lumea fizica. Odata, in timp ce medita pe malul Gangelui, fluxul a crescut si l-a luat apa. Acest lucru s-a petrecut doar cu cateva momente inainte de a reveni la constiinta exterioara, astfel ca a putut in ultimul moment sa inoate spre mal.

In cele din urma tanara sotie a lui Durga Charan, Sharatkamini, a venit la Calcutta pentru a-l sluji pe sotul sau si pe batranul socru. Dindayal era foarte necajit cu privire la fiul sau si i se parea ca el isi respinge sotia. Sharatkamini nu era totusi suparata; ea stia ca sotul ei nu este un om obisnuit. Mintea sa era mereu la Dumnezeu si nici o putere a lui maya nu il putea tenta sau lega. Intr-o zi Durga Charan i-a spus sotiei sale: "Dragostea din planul fizic nu dureaza. Binecuvantat este acela care il poate iubi pe Dumnezeu cu inima si cu sufletul. Chiar si un mic atasament fata de corp va sustine cateva nasteri, asa ca sa nu fii atasata de aceasta cusca de carne si oase. Gaseste-ti refugiul in Mama Divina si gandeste-te numai la ea. Astfel viata ta de aici si viata ta de dincolo de moarte vor fi innobilate”.

Nr. de pagini: 352