Reflectii. O calatorie duhovniceasca

Inaltpreasfintitul Antonie de Suroj, un scriitor duhovnicesc deosebit de iubit in intreaga lume crestina, a scris in timpul vietii sale numeroase carti pline de invataturi duhovnicesti, multe din ele fiind rodul experientei sale pastorale. Ne face bucurie sa va anuntam ca in seria de autor Mitropolitul Antonie de Suroj a aparut un nou titlu: Reflectii. O calatorie duhovniceasca.

Inaltpreasfintitul Antonie abordeaza in aceasta carte teme fundamentale pentru spiritualitatea crestina precum: Judecata de Apoi si pregatira pentru intalnirea cu Dumnezeul cel Viu, pilda vamesului si a fariseului, pilda fiului risipitor, exemplul lui Zaheu vamesul, Crucea si Invierea.

Va oferim si un fragment scurt dar plin de noime din Reflectiile Mitropolitului antonie de Suroj:

„Trebuie sa invatam nu doar sa-l acceptam pe aproapele nostru, ci, de asemenea, sa ne acceptam pe noi insine; avem tendinta sa consideram prea usor ca ceea ce ne place despre persoana noastra este sinele nostru autentic, in timp ce tot ceea ce noi si ceilalti gasesc ca este urat in privinta noastra este doar intamplator. Eu sunt sinele real, atractiv, imprejurarile imi denatureaza intentiile bune, falsificand tonalitatea celor mai bune impulsuri ale mele. Ne putem aminti cu folos de un pasaj din corespondenta unui staret rus, Macarie de la Optina, luat dintr-un schimb epistolar pe care l-a avut cu un negustor din Sankt Petersburg: „Menajera mea m-a parasit, iar prietenii imi recomanda o fata de la tara pentru a o inlocui. Ce ma sfatuiti sa fac? Sa o angajez sau nu?”. „Da, angajeaz-o”, a raspuns staretul. Dupa o vreme, negustorul ii scrie din nou: „Parinte, blagosloviti sa o dau afara; ea este un adevarat demon. De cand a venit imi petrec timpul cuprins de manie si furie, si am pierdut orice stapanire de sine!”. Iar staretul ii raspunde: „Ai grija, sa nu o dai afara! Ea este un inger pe care Dumnezeu ti l-a trimis ca sa te faca sa vezi cata manie se afla ascunsa in tine, manie pe care menajera anterioara nu a putut sa ti-o dezvaluiasca”.

Asadar, nu imprejurarile ne intuneca sufletul, nici nu este vina lui Dumnezeu, cu toate ca Il invinuim tot timpul. Cat de des ii aud pe oameni zicand: „Acestea sunt pacatele mele”, apoi se opresc pentru o clipa ca sa-si traga rasuflarea si incep un lung discurs in care arata ca daca Dumnezeu nu i-ar fi lovit cu o viata atat de grea, ei nu ar fi pacatuit atat de mult. „Desigur”, spun ei, „eu sunt cel care gresesc, dar ce pot sa fac cand am un astfel de cumnat, un astfel de reumatism sau cand Revolutia bolsevica m-a afectat atat de mult?” Si mai mult decat o data le-am dat sa inteleaga, inainte de a le citi rugaciunea de dezlegare a pacatelor, ca pacea dintre Dumnezeu si om este un drum cu doua sensuri, si am intrebat daca penitentul este gata sa-I ierte lui Dumnezeu toate greselile Sale, tot raul pe care El l-a facut, toate imprejurarile care l-au impiedicat pe acest bun crestin de la a fi un sfant. Oamenilor nu le place aceasta si totusi, daca nu ne sumam responsabilitate deplina pentru modul in care ne infruntam ereditatea, starea sociala, pe Dumnezeu si pe noi insine, nu vom fi niciodata capabili sa infruntam mai mult decat o mica sectiune din viata si sinele nostru. Daca vrem sa ne judecam pe noi insine corect si echilibrat, trebuie sa avem in vedere persoana noastra intreaga.”

OPINIA CITITORILOR