Viata ca o descoperire

Fiecare ne nastem undeva. Unii in palate, altii in colibe ori in cazuri mai fericite in case de oameni modesti. Nu cunoastem in acel moment care este locul ce ne este destinat si nici traiectoria de viata ce ne-a fost harazita. Din acest punct de vedere, esential sub aspect uman, rezulta de la bun inceput o mare diferentiere intre oameni si o realizare aleatorie a oricarui principiu de egalitate si de dreptate sociala.
Dupa ce facem aceasta constatare cu gust amar, se pare ca nu putem evolua prea mult in directia obtinerii unor explicatii cat de cat satisfacatoare. Ne putem pune pe parcursul intregii noastre vieti– ba chiar pe distanta impresionanta a istoriei omenirii– o sumedenie de intrebari pertinente. Nu putem insa explica suficient din punct de vedere stiintific, filosofic sau moral care sunt legile fundamentale ale existentei noastre, respectiv resorturile intime care infaptuiesc procesele cosmosului ori cele ale trecerii omului prin viata si prin moarte. Urmarea fireasca a acestei neputinte fundamentale a omului– as putea spune chiar constitutionale– care nu-si poate depasi singur, deci prin fortele proprii, conditia lui paticulara in univers, este ca traim intr-o stare de incertitudine, intr-o nebuloasa deasa, incarcata cu urme de mister si cu diverse elaborari teoretice, care imbraca haina autoritara a unor doctrine, adeseori transformate in dogme.
Departe de mine gandul de a patrunde in acest hatis teoretic– macar din temerea intemeiata ca nu voi mai putea iesi din el– am schitat o abordare a problematicii esentiale a omului sub un aspect mai simplu, care ne poate duce mai direct la discutarea destinului, ca descifrare individuala si nu generala. As dori ca, prin prezentarea situatiilor de viata cuprinse in carte, sa exploram impreuna o problematica specifica, detasata pe cat posibil de conditia generala a omului, care as vrea sa se cheme„omul ca suporter si fauritor al propiului destin”. Adica mai concret spus„despre omul singur” care paseste prin vita lui intr-un mod specific, care-si poarta virtutile, slabiciunile si grijile in mod particular si subiectiv– mult diferentiat de unul de celalalt– si care, finalmente, are sau nu un scop precis in viata. Astfel, am putea evita discutiile teoretice si am incerca sa infatisam diverse tipuri de oameni cu istoria lor particulara, cu eforturile proprii de a pasi in viata, cu modalitati personale de rezolvare si depasire a unor momente delicate, cu suisuri si coborasuri, cu vamile platite unor situatii de cumpana ori de pierdere a sperantei.
Fiecare paseste cu mai mult sau mai putin curaj si incredere, ajunge la unele destinatii, iar la altele nu, si-si incheie trecerea prin lume cu anumite roade culese sau, dimpotriva, risipite.Împotriva oricaror teze pesimiste, se poate observa ca fiecare om are o zestre pozitiva, posibil a fi valorificata intr-un mod fericit. Unii oameni se comporta echilibrat, chibzuit ori chiar exemplar, iar altii„pun la bataie” niste resurse sufletesti exceptionale– si nu intotdeauna in scop egoist– parca ar dori sa-si convinga semenii ca psihicul uman este un rezervor urias si nebanuit de forte, capabil sa mute muntii din loc si sa depaseasca orice vitregie a sortii. Acestora as dori sa le inchin aceasta carte, cu toata smerenia, ca un semn simbolic al cinstirii valorii umane, ca o oda daruita celor care au dovedit ca aparenta slabiciune se poate transforma in forta si izbanda.

Autorul


De multe ori m-am intrebat daca se merita sa-ti macini viata la moara Politiei de Investigatii Criminale, echivalentul Judiciarului din anii‘90. Daca ai munci non-stop 24 de ore din 24, tot n-ai sa-ti multumesti constiinta; cat despre Sefi nici nu s-ar pune problema, caci fisetele sunt ticsite cu dosare in care n-ai reusit sa descoperi infractorii, de la suti si escroci marunti, pana la spargatori versati, talhari fara scrupule si criminali sadici. Chiar cand iti intri in mana si rezolvi caz dupa caz - din cele care au cutremurat comunitatea - tot nu ai motive sa fii incantat: seful isi arata coltii si este vesnic innourat, de parca ai atenta la scaunul lui, iar in spatele tau, al saselea simt, te avertizeaza ca ti se pregatesc capcane ametitoare, pentru a-ti calma sau nu, de ce nu, a-ti controla elanul. Or, se tes intrigi ca sa ai o biografie colorata, care ar putea interesa - la o adica presa flamanda de senzational. Iar acasa, dupa zile si nopti nedormite, cand iti doresti o baie fierbinte si cateva ore de somn bun, jumatatea ta nu pregeta sa-ti reaminteasca, pentru a nu stiu cata oara, ca te zbati ca un fraier, pe cand altii si-au gasit locuri caldute si au timp pentru familiile lor ori s-au pricopsit de parca le-a pus Dumnezeu mana in cap.
Si atunci se merita?
Raspunsul ni-l va da Ioan Santea, colonel in rezerva, pe care l-a racolat Militia in anul 1955, dupa absolvirea Facultatii de Filosofie, alaturi de alti cinci colegi de promotie. Li s-a promis ca vor lucra in laboratoare de psihologie judiciara, care vor fi infiintate dupa modelul Occidentului, dar n-a fost sa fie asa. Tanarul ofiter va ajunge din intamplare la Judiciar, unde va primi sarcini pe masura talentului sau de bun condeier, fiind considerat de catre cei mai multi ca un politist atipic prin formatia intelectuala si fel de a fi, care nu va rezista prea mult in malaxorul acestei profesii dure si pline de primejdii. N-avea de unde sa stie ca va fi pandit de ochii vicleni ai sefului de la Omoruri, nimeni altul decat celebrul Dumitru Ceacanica, care era temut atat de catre infractori, dar si in egala masura, daca nu si mai mult, de catre colaboratorii directi. N-a fost prea incantat de propunerea acestuia de a lucra in subordinea lui, oricat de flatat s-a simtit, dar n-a avut incotro, caci Ceacanica nu era dispus sa cedeze.
Si iata-l langa acest om, inferior lui prin pregatire, care il va uimi insa toata viata, prin calitati exceptionale : un fler rarisim de a vedea un copac din cea mai deasa padure, dar si padurea in maretia si splendoarea ei, care ii permitea sa descopere infractori versati, ce scapasera prin filtre si se ascundeau uneori chiar in dosarele voluminoase la care lucrasera zeci de meseriasi, spre stupefactia si invidia acestora; un talent iesit din comun pe care si-l dezvolta zilnic - de a scormoni din priviri intimitatea oamenilor, cu care se intersecta pe strada, in mijloacele de transport sau in alte locuri publice, o tehnica ireprosabila, mai bine zis o arta desavarsita a interogatoriului; o logica impecabila de a inlantui fapte disparate, care sa conduca in cele din urma la infractor, dupa coroborarea unor probe materiale certe; nu in ultimul rand, o usurinta formidabila in a cizela frazele, virtute care il aseza pe primul loc in topul intocmit de catre secretara serviciului, ceea ce nu era la indemana oricui, caci rapoartele si analizele de la omoruri puteau ajunge pana la cele mai inalte niveluri.
Va avea multe de invatat de la acest om care clocotea ca un vulcan nestins si nu menaja pe nimeni, fiind neindurator in primul rand cu propria persoana. Lenesii, mincinosii, batausii nu aveau nicio sansa in fata lui, caci instaurase o regula de la care nu admitea nici cea mai mica abatere; fiecare caz era investigat cu aceeasi ardoare si perseventa, indiferent daca victima era boschetar sau demnitar, amarat sau nabab.În plus, era un vrajitor al cuvintelor, fiind adulat de catre scriitori, care il solicitau periodic conducerii ministerului pentru a le prezenta cele mai recente cazuri solutionate, pe care acest om elegant, totdeauna asortat la patru ace, le transforma in momente de neuitat, fragmente de viata adevarata, necosmetizata .
Amandoi vor forma o pereche de asi unica in istoria politiei romane, care vor implica un stil inconfundabil in investigarea omorului, intr-o cazuistica greu de egalat. Santea i-a urmat la conducerea serviciului si apoi a ajuns chiar director adjunct, spre disperarea si groaza celor care ii cobisera esecul, dar tuturor le-a dat o lectie de fair¬play, de care sunt capabile doar marile caractere. Ca si Ceacanica, nu si-a plecat sira spinarii pentru onoruri si a cedat doar cand n-a avut incotro, dar si atunci ca un politist atipic, tepos ca un arici..
Munca la omoruri i-a picurat otrava dependentei, asa cum li se intampla doar celor care cad in ghearele viciului, astfel ca atunci cand dosarul lui profesional - patat prin plecarea in strainatate a unei surori - nu mai corespundea standardelor vremii, a renuntat la functie, dar nu s-a indurat sa plece si bine a facut: caci i se va incredinta o misiune incitanta, unica si ea intr-un sistem inchistat, care incerca sa-si depaseasca limitele, a fost chemat si numit sa organizeze un curs superior, pe durata a zece luni, pentru formarea unor specialisti in investigatii criminale, la realizarea caruia au concurat cei mai competenti profesori din domenii conexe acestui gen de investigatie: Logica, Sociologie, Psihiatrie, Psihologie Judiciara, Criminalistica si Medicina Legala. Cursul era in subordinea nemijlocita a ministrului de interne Teodor Coman, cel care a avut aceasta fulminanta initiativa si a format astfel cateva serii de reputati specialisti, care s-au afirmat in functii de raspundere si au eficientizat actul managerial de combatere a crirminalitatii. Aici au predat mari profesori universitari: Tiberiu Bogdan, Ioan Moraru, Vladimir Belis, Victor Predescu, Aurel Dicu, Chelcea Septimiu, dar si experti de prima marime in Criminalistica ca Ion Anghelescu, Ion R. Constantin, Vasile Macelaru, Gheorghe Asanache, Florescu Manon, Bolboaca Aurel si multi a1tii. Din pacate, ca si in urma cu saptezeci de ani, pe vremea ministrului Vasile Lascar, care dorea sa faca din politia judiciara o a doua magistratura, cursul a fost micsorat la sase luni si apoi la patru luni, iar ulterior abandonat. Colonelul Santea a fost din nou mintit si fortat sa se pensioneze.
Da, se merita sa arzi la politia judiciara, ne transmite Ioan Santea prin exemplul sau; da, se merita, oricate piedici sau nedreptati vei fi nevoit sa induri. Nu-ti face nimeni statuie si nici nu trebuie sa-ti multumeasca nimeni, doar tu insuti trebuie sa ai acest sentiment, straniu pentru multi, ca ti-ai facut datoria, chiar daca munca ta n-a insemnat decat eliminarea catorva galeti cu zoaie dintr-un ocean al perversitatii umane.
La varsta senectutii, colonelul in rezerva Ioan Santea se gaseste pe sine la obarsii, rememorandu-si copilaria in peisajul fabulos al Sibiului, adolescenta temperata de principii morale severe, deprinse de la tatal sau, credincios baptist, pe care nu le va incalca niciodata, tineretea zbuciumata pentru faurirea unui ideal greu de inteles de catre multi dintre semenii nostri, care cauta in politie doar un loc de munca sigur si oportunitati ale usilor deschise. A ramas batos si intransigent cu el insusi, tuns ca un arici, cu fata luminata deseori de un zambet sagalnic care ii albastreste ochii cand reinvie oameni plecati de mult in lumea umbrelor, dar care i-au infrumusetat viata aspra si dura de politist. Caci crede cu ardoare intr-o deviza pe care si-a tradus-o singur dintr-un ferpar pe care l-a gasit intamplator intr-un cimitir parizian:
"Nu devii batran atunci cand traiesti un numar de ani,
Devii batran atunci cand abandonezi idealul."
(8. Ullman)
Ioan Santea nu si-a abandonat idealul, pasiunea devoratoare pentru munca de politie si politisti, purtandu-se insa ca un om obisnuit intr-o lume neobisnuita, caci ceea ce il defineste inainte de toate este modestia. Cred ca veti fi de acord ca cititorul acestor admirabile confesiuni nu ar avea de unde sa stie, fara acest lapidar Cuvant inainte, ca i s-a oferit prilejul sa patrunda in labirintul tainic al unui personaj de legenda din Criminalistica romaneasca.

General maior (r).
Prof. Dr. Lazar Carjan

Anul aparitiei: 2009
Nr.pagini: 496

OPINIA CITITORILOR

Nu există opinii exprimate. Fii primul care comentează.

scrie un review